Blue

CAPITOLUL 19

Un bărbat care te face să râzi e dezirabil. Uită-te la unchiul tău, Wine: e un bufon și fură inima tuturor femeilor. Încă.

- din Sfaturile lui Colt Cardinham pentru Blue

*

Blue nu își imaginase vreodată că avea să își piardă virginitatea lipită de un perete pe o stradă întunecată din Londra și că la câteva minute după aceasta aveau să fie anunțați că Silas fusese înjunghiat și că se afla acum în clubul domnului Carter. Nu se întâmplase chiar așa, dar după ce Rhys o lăsase ușor cu picioarele ca gelatina pe pământ, ea își trăsese amețită rochia și se priviseră o clipă de parcă veneau din altă lume. Atunci Blue zărise în armura fisurată a lui Rhys și își dăduse seama că în acel moment între ei se schimbase ceva esențial: modul în se vedeau unul pe celălalt. Nu avusese însă timp să savureze nimic, nici măcar încercarea aproape timidă a lui Rhys de a-i vorbi, pentru că trăsura ducală a lui Rhys se oprise aproape de ei, iar un lacheu vizibil îmbujorat îi anunțase de misiva sosită de la domnul Carter la casa contelui. Deși Rhys mârâise nemulțumit de locație, nu îi interzisese accesul, insistând totuși să vină cu ea. Pentru Blue fusese o binecuvântare faptul că trăsura venise după ei, pentru că se credea incapabilă să meargă după cele petrecute.

Silas stătea palid pe un cearceaf alb, cu pieptul dezgolit și cu un bandaj în jurul taliei. Ochii lui de o culoare neobișnuită se deschiseră, iar căutătura lui întotdeauna înfuriată o privi:

— Hei, îi șopti ea. Pe chipul lui Blue se citeau numeroase cute de îngrijorare, ceea ce îl făcu pe Silas să își domolească furia și să ridice ușor o mână spre chipul ei, îndreptându-i urmele adânci de îngrijorare. Știu, oftă Blue și îi primi mângâierea. Nu îți place să îți spun că știam că exact asta se va întâmpla, dar... ți-am spus eu.

— A fost Bell, șopti Silas. Am crezut că... Mi-a zis... Băiatul.

Pe chipul lui se citi vulnerabilitatea, iar Blue îl văzu ca pe băiatul mai mare care o păzea mereu de mânia lui Bell și care îi promisese că nu o va părăsi niciodată. Își trase nasul și îi prinse mâinile într-ale sale:

— Ar trebui să știi și singur că ești mai mult decât Băiatul. Îmi pare rău că tu ai trăit mai mult cu el decât cu mine. Știi, Silas, între noi doi ura care zace în tine... te va distruge. Nu pot să spun că îl iubesc pe Bell, dar...

— Nu îl voi ierta, șuieră vehement Silas. Pentru nimic din ce a făcut nu îl voi ierta. Eu nu sunt Dumnezeu, Blue. Cred că ar trebui să știi până acum asta.

Blue oftă. Max Carter salvase încă un suflet, sufletul îndurerat, mustind de frustrare a lui Silas. Se aplecă și îl sărută ușor pe frunte. Trupul lui Silas începu să se relaxeze din nou, ceea ce cu siguranță îi făcea bine pentru că pierduse suficient sânge. Se ridică și îi îndepărtă o șuviță brună de pe frunte.

— Nu vreau să te pierd, Silas. Acum... mă simt atât de singură fără tine.

Își reținu lacrimile în fața fratelui ei.

— Nu te-aș părăsi niciodată, Blue. Tu și cu mine... noi doi am fost mereu împreună și vom rămâne împreună. Nimic nu se poate despărți, nici măcar soțul ăla al tău aristocratic. Blue zâmbi și șterse lacrima care i se formase în jurul ochiului. Nu plânge. Nu am murit încă.

— Și șansele să mori sunt foarte mici, se auzi glasul contelui în prag. Bărbatul urmărise o parte din scenă calm, cu un picior încrucișat de celălalt și cu un umăr sprijinit de tocul ușii. Își îndreptă poziția și intră în cameră. Domnul Davis, Max Carter este cel mai bun doctor din câți am cunoscut eu. Dacă el spune că nu este ceva letal, atunci nu este.