Valuri arse

Visul ezoteric al poetului anonim

Într-o societate în care este strict interzis să-ți exprimi opinia în public, să visezi și să fii om, un tânăr adult își ia curajul de mână și-și predică poeziile despre dragoste, speranță și viață. Prins de autorități, este nevoit să fugă în nesfârșitul deșert în care mai curând își va trăi ultimele clipe.

 Buzele sale cu care cândva săruta suflete și-au pierdut culoarea. Firișoarele de nisip presărate pe acestea îi aduceau aminte de stele. Pe pielea-i gălbuie rămasă, bobițele uscate, deșertice, străluceau în lumina sângerie a apusului. Nu știa ce anume îi făcea toracele să vibreze atât de puternic, atât de dureros: să fie oare valurile de tristețe ce se aruncau în brațele lui, sau gândul că nu se va mai putea întoarce vreodată acasă? Își privi falangele lungi, tremurânde, de un alb șters ca oasele celor plecați de lângă noi. Ochii îi străluceau în lacrimi de repulsie. Se așeză jos, pe nisipul încă fierbinte, rezemându-și spatele de o stâncă rigidă, asemenea sentimentelor lui încâlcite. Simțea o stare neplăcută de disconfort, ca și cum fiecare organ din corpul său i-a fost lipit, legat cu lanțuri groase timp de mulți ani, iar acum a uitat să le mai miște. Nu simțea piatra ascuțită sfâșiindu-i cămașa murdară și nici lacrimile ce-i curgeau în disperare peste obraji. Păreau a fi râuri furioase, nemiloase, ce răneau pădurea misterioasă a munților, creând linii argintii în pământul sacru a acesteia, strălucind totodată în întunericul nopții, reflectând stele, hrănindu-se cu lumina lor.

 Zări în întinderea vastă de nisip ucigător, chipurile neîndurătoare ale unor bărbați solizi, însetați de sânge și de moarte. Peste hainele militărești zăceau urmele curelelor negre, ce adăposteau armele care aveau să-i aducă sfârșitul. Frânt, își închise ochii, iar pleoapele cu greu s-au mai putut despărți de întunericul ce aduceau cu ele. Când își ridică privirea, siluetele înalte acoperiră cerul, iar umbrele lor distorsionate în ură ancorară în nisip. Reținându-și surâsul, unul dintre cei de care a fost înconjurat păși înainte, bocancii săi ridicând un damf de praf în juru-i.

 - Plângi și te cutremuri în frică și umilință, însă motivul pentru care trupul ți se ascunde în spatele acestor emoții este unul greșit. Tremură în nerăbdare și bucurie, căci păcatele îți vor fi iertate și Dumnezeu îți va zâmbi și te va primi lângă El. Greșeala ta, deși una gravă, nu-ți va aduce sfârșitul decât în această lume; omul se opri o clipă, privind gânditor în jos, la cel pe care va trebui să-l sfârșească. Am luat decizia. Tinere, am auzit că ești poet. În numele Celor Trei Comandanți, eu, Elijah Grayson, îți dau permisiunea să-ți înnobilezi meseria și să ai parte de ultimele cuvinte.

 Poetul își luă un moment în care le permiseră plămânilor lui să respire adânc aerul uscat al deșertului. Zâmbi, liniștindu-se tot mai mult cu fiecare secundă trecută, împăcându-se încet cu gândul că nu va mai fi aici. Își mută privirea către soarele ce ardea în sânge în orizontul îndepărtat, pe cerul cald de vară. Vorbind calm, fără grabă, acesta părea că i se adresează doar acelei mirifice stele.

 - Umbra soarelui apus mi s-a prelins pe chipul trist pentru a-mi alina durerea, e adevărat. Însă lacrimile nu mi-s o jertfă a tristeții căci mă aflu în această clipă aurită de raze blânde aici, cu atât mai puțin întruchiparea fericirii că voi fi iertat de o Divinitate pe care nici nu o cunosc. Căci nu am de ce să fiu iertat, așa cum nici trist nu am motiv să fiu. Plâng, pentru că nu voi mai putea vedea zâmbete. Plâng, pentru că nu voi mai putea auzi povești. Plâng, pentru că nu voi mai putea scrie. Însă sunt fericit. Sunt fericit, căci mi-am îndeplinit scopul și astfel, mi-am putut vedea visul împlinit.

 Lumina fină a razelor de soare se frânseră peste trupul neînsuflețit al tânărului poet. Soldații se întoarseră melancolici în oraș, în timp ce spiritele lor se întrebau dacă decizia a fost una corectă. Elijah privi spre chipul celui mort pentru o ultimă dată, și abia atunci observă zâmbetul lui.