Valuri arse

?

 Vântul bătea cu putere iar norii se uitau la noi înfricoșați. Eram într-o misiune de salvare. Acel gen de lucru pe care-l faci când cineva dorește să sară de pe un acoperiș. Impropiu zis, căci nu e nimic ce poți face sigur într-o astfel de situație.

 Când i-am pus mână pe umăr, i-am putut simți răceală invadându-mi trupul ca un val spulberând nisipul de pe mal. M-am cutremurat în ura pe care o deținea, încercând să-mi reamintesc de conturul vlăguit a persoanei ce îmbrățișa zăpada. Atunci, Jouha era neajutorat. Se îneca în albul slăbiciunii și încerca să supraviețuiască singurătății. Vroia să se ardă în flacăra speranței și să moară într-o iluzie tristă a fericirii, dar într-un final s-a declarat înfrânt.

 Sau așa credeam.

 Jouha mă lovi peste mână, smucindu-se, îndepărtându-mă de el. Când corpul i se răsuci, i-am putut vedea linia cenușie ce-i urma fața. Era alb ca varul, iar chipul îl avea mort. Oasele îi ieșeau din piele, încercând parcă să fugă de cel ce le-a trădat. Doar ochii îi mai scânteiau în oceanul unde părea că se îneacă tot mai mult după fiecare minut trecut. 

-Mi l-ai luat! zbieră acesta, chinuindu-se să articuleze cuvintele. Lașo, avar nemernic! Nu te-ai putut mulțumi doar cu atât, nu?! deși vocea îi era uscată, acuzațiile lui erau pline cu dispreț.

 Bărbatul stătea încolăcit, cu brațele întinse într-un arc invizibil. La brâu avea legat un cuțit. Îmi urmărea atent mișcările, cu dinții dezgoliți și părul răsfirat pe frunte, ca un animal sălbatic ținut mult timp în captivitate, eliberat  într-un sfârșit ales prost.

-Jouha, calmează-te! Uite, îi zic, întinzându-mi mâinile încet într-un gest de candoare.

 Pentru o clipă, am crezut că s-a sfârșit. Își lăsă corpul moale și se holbă neștiutor la mine. "Ce se întâmplă?", spunea tremurul său. Însă doar pentru o clipă. Își scoase cuțitul și începu să alerge, urlând, cu irișii căprui ascunși, în locul lor găsindu-se acum doar două cercuri goale.

-Minți! Minți, mereu ai mințit, nu ți-a păsat niciodată! Minți, minți, minți...

 Jouha continuă să înainteze într-un val de furie și nebunie. Își pierdea mințile, se scufunda tot mai adânc în apă, iar partea cea mai rea era că eu mă scufundam lent odată cu el.

-Ești nebun?! Nu ți-am furat absolut nimic!

 Egoist...

 Eram panicată.

-Jouha, ascultă-mă! Am venit să te ajut. N-am de când să te rănesc, amice.

 Tâlhar...

 Bobițe de sudoare îmi gâdilau pielea.

-Te rog. Te rog, ascultă-mă.

 Monstru.

 Aveam lacrimi în ochi. Nu puteam face nimic. Renunțasem din a mai face ceva. Era imposibil. Jouha m-ar fi omorât oricum. Nu era puternic, dar era mai înalt ca mine. Și confuz. 

-Mi-ai luat-o, spuse, iar respirația sa mi se rostogoli pe chip într-o rafală caldă, urât mirositoare. Jouha se afla la doar câțiva centimetri depărtare de mine. Ura. Furia. Ai luat-o pe toată, continuă, iar vocea sa aproape că semăna din nou cu vocea băiatului slăbănog, cu zâmbet strâmb, ce căuta ajutor într-un câmp sufocat de zăpadă. Iar acum, nu mai am nimic. Nici un prieten. Nici o alinare. Sunt doar eu...singur...

 Mi-am închis ochii, așteptându-mă să simt durere. Probabil în piept, asemenea caracterului ce moare fără onoare, uitat de cititori. Un zgomot. Încă aveam ochii închiși când mi-am trecut palma în treacăt de-alungul întregului trup, în căutarea de ceva umed, probabil sânge.

 Când într-un final îi deschisem, l-am putut vedea zăcând inert pe Pământ. Probabil avea un cuțit înfipt undeva în corp, dar n-am stat să-l găsesc. Ploua în timp ce vocea mea căuta ajutoare. Pentru ce, nici astăzi nu știu. După cum am mai spus, Jouha era pierdut. Nimeni nu l-ar mai fi putut ghida spre lumină. N-am nicio idee ce anume i-am furat mai exact în acea zi. La o analiză mai atentă, poate că știu. E vina mea că Jouha e mort. Eu chiar i-am furat ceva, ceva important. Singurul lucru ce-l mai ținea în viață. Ura.

 Am venit să-l salvez prea târziu. Și singurul meu gând de alinare este că, din păcate, așa fac majoritatea oamenilor.