Valuri arse

Cea care nu iubește foile goale

Ținea creionul în mână cu forța celor două degete subțiri, oarecum lunguiețe, de câteva minute bune. Ochii ei albaștri - culoare ce am crezut dintotdeauna că a fost furată de pe albul cerului de iarnă, justificând lipsa emoției acestuia în timpul acelui anotimp friguros, priveau acum țintă și inexpresivi foaia goală din fața lor. Din când în când, cu mâna ce o ținea liberă, o atingea, sperând că îi va auzi șoaptele și tocmai ea va fi cea care îi va îndeplini dorințele tăcute. Însă tot ce putea percepe era o mormăială asemănătoare cu foșnetul malițios al frunzelor tomnatice, obosite - așa cum sufletul fetei părea a fi atunci.
 Căci acesta căzuse într-un abis de cuvinte ce-l zgâriau pe alocuri și abia, abia ce mai avea puterea să bată încă o dată în pieptul acoperit doar de o cămașă al fetei. Și după fiecare expirație ce părea a dura o infinitate, copila devenea mai egoistă, iar atingerea ei afrodiziacă un vis. Și voia să-și imprime cuvintele, iar cerneala stiloului să se intindă asemenea tristeții ce o cuprindea și pe ea. Foaia să plângă pete negre și virgulele să pară puse într-o nervozitate și dorințe neîmplinite ce ea însăși le simțea. Voia să scrie despre cât de mult tânjea la privirile lui aruncate către aceasta, ce seamănau cu norii ce se îngrămădesc pe cer pentru a mai zări încă o dată stelele. Și cum o prindea de mână, înainte ca umbră-i să rămână întipărită doar în particulele visătoare ale proprii lui minți, și apoi să o sărute de parcă buzele ei conțineau ultima gură de aer. Căci ce este o viață fără căldura omenească și dragostea fără sinceritate?
 Însă întrebarea ei rămase fără un răspuns. Ironia făcu ca toate visele să explodeze în baloane ce ascundeau doar gânduri către el, iar sentimentele ce nu cu mult timp în urmă îi ofereau fiori calzi, nu mai erau deloc aceleași. Nu simțea nimic.
 Ura foile goale, deși, într-un fel, păreau casa pentru sufletul ei.