Valuri arse

Gară

Într-o gară părăsită de viață și de timp, plopi înalți măturau cerul de culorile ce-i făceau suletul bărbatului înfrigurat să bată. Blocurile ce parcă purtau căciuli din zăpadă și fulgii ce se rostogoleau naivi în aer îl întristau până în punctul în care aburii cafelei ce-i înroșeau nasul fudul erau aruncați de suflul său necăjit și rece mai departe. Ura iarna din cauza inerției ce cuprinde natura odată cu venirea gerului. Culorile fugeau speriate, în urma lor rămănând veșnicul cer gri și trist, și pe alocuri pete negre cu aripi de cărbuni ce nu încetau niciodată să râdă. Avea senzația că timpul stă în loc, oprit de o forță magică ce-i dorește răul și care nu-l va lăsa să plece într-un loc unde focul ar reda nuanțele verii măcar pentru un scurt timp cu ajutorul umbrelor calde pictate pe pereți, până nu-și va găsi prințesa închisă într-un castel de gheață și o va salva. Își verifică ceasul printre fulgii grei ce se întreceau nervoși în căderea lor către pământ, și realiză că aștepta deja de două ore. Nici voința, nici dragostea nu-l țineau acolo într-atât de mult pe cât o făcea curiozitatea ce-i captură întreg trupul. Toata ființa sa se întrebă un singurul lucru, va mai veni?