Valuri arse

Iertare

 Ai observat vreodată cum iubirea adevărată ne desparte tot mai mult? Cum stăm sub norii aurii ce miros a raze de soare și parcă o umbră ce cândva o numeam „dragoste” ne învelește zâmbetele și le ascunde într-o străină petală de crin? Îmi e dor de surăsul despre care glumeam amândoi că ar putea înviora mica floare ce s-a ofilit în ghiveciul din dormitor. Ții minte că mergeai mereu lângă ea, și-i șopteai cu ale tale cuvinte dulci cât de mult țineai la mine? Însă frunzele copacilor s-au ofilit de mult. Toamna s-a scurs și ea în sufletele noastre, scufundându-le într-un lac de nostalgii și suferințe. Câte priviri au fost oglindite în apa rece, câte reflexii de chipuri triste s-au strecurat în adâncurile lui? De ce ne prefacem că e încă vară, când afară viscolește cu zâmbete triste? Lacrimile ne-au înghețat pe obraji în timp ce buzele noastre muribunde încearcau din răsputeri să sărute ultimele fragmente de fericire rămase pe a noastră piele. Străluesc, străluesc, micuțe pietre prețioase ce cândva au însemnat totul, și totul însemna noi. Eram fericire, însă tot ce au putut gusta buzele noastre a fost amarul singurătății și astfel am devenit nimic. Cum ne-am putut îndepărta atât de mult, într-un timp atât de scurt? De ce alergăm pe cerul vieții asemenea unor nori arginti purtați de un sălbatic vânt? Trebuie să învățăm să ne bucurăm de soare, de căldura ce dă viață sentimentelor. Ne-am iubit atât de mult, încât am uitat de mica floare ce ne-a adus împreună. Ne-am iubit atât de mult, încât am uitat ce e iubirea. Ne-am panicat, am înotat spre nicăieri într-o mare străină și am uitat.

 Mă vei ierta vreodată?