Valuri arse

Mănunchi de dragoste

  E ciudat să te uiți în ochii maronii ai cuiva, și să îi asociezi cu păturica acoperită cu steluțe argintii tricotată de bunica ta. Când zâmbea, simțeam cum valuri reci mă loveau, iar când râdea, un ocean întreg cădea peste mine. Deseori, imediat ce ieșeam din bibliotecă, mă întrebam cum de încă sunt uscat. Mă priveam uimit în oglinda retrovizoare a unei mașini părăsite pe marginea străzii, pipăindu-mi atent hainele. Uscate, toate. Plecam grăbit - nu observam scânteia jucăușă din ochii mei. Eram entuziasmat peste măsură, de nici nu ziceai că tocmai părăseam cel mai liniștit loc de pe Pământ. Priveam mulțimea ce curgea pe lângă mine cu un chip aspru. Nimeni nu era ca ea, nimeni nu-mi amintea de nisipul fierbinte îmbibat de lanțurile jucăușe ale soarelui, nimeni nu-mi aprindea focul palpitător ce-mi lumina venele prin care curgea zâmbetul ei. Când ajungeam acasă, sunetul baconului prăjit se amesteca cu vocea ei caldă ce-mi rămânea încă în minte, formând acorduri divine de cântece răsunătoare. La masă, priveam cu zel bulele de oxigen din apa minerală ce se împreunau și dansau prin apă, până, într-un ultim sărut de rămas bun, dispăreau în aer, cu speranța că se vor reîntâlni. Mama mă privea curioasă, de parcă aș fi o înghețată în flăcările iadului ce nu dorea nici al dracului să plece. Ea nu va înțelege. Plutind până la etaj, noaptea, pe când stelele serveau un cocktail din lumina lunii, umbrele difuze mai de mult înfricoșătoare erau acum partenerii ideali pentru exersat sărutări timide. Doar imaginându-mi firele rebele din părul ei gâdilându-mi cu delicatețe fruntea mă făcea să mă cutremur de o mie și încă un pic de ori. Când în sfârșit adormeam, oxigenul nu exista. Respiram doar parfumul ei, ne amestecam în hainele ei și adormeam în brațele ei. Dimineață, ușa trântită de mama drept deșteptare și perna aruncată undeva, la întâmplare, erau singurele ce îmi știau motivul fericirii. Și doar gândul reîntâlnirii cu ea mă făcea ca la fiecare înghițitură să mă pierd într-un desert dulce, la fiecare clipire să mă înec într-o mare de speranță și la fiecare pas să mă întreb, "când vom mai visa între pagini de cărți, mănunchiul meu de dragoste?"