Valuri arse

Din cele nespuse încă

  Știți, când m-am sculat azi dimineață nu m-am simțit deloc neobișnuit. Ca o marionetă legată la mâini cu ață, am început ziua cum o începeam de obicei. Recunosc, apa a fost puțin mai rece și chipul mi-a împietrit la atingerea acesteia cu pielea-mi caldă. Dar n-am fost și nu voi fi niciodată o persoană superstițioasă, așa că am ignorat acest mic detaliu nesemnificativ. Acum că mă gândesc, poate dacă aș fi rămas două minute în acea casă goală pentru a verifica instalația, aș fi supraviețuit. Dar afară soarele era păpușarul ce îmi atrăgea trupul spre el cu razele sale ce acum mă orbesc. Omul e o creatură în constantă căutare de căldură, iar eu nu eram o excepție. Mă credeți sau nu, mi-am luat jacheta din cuierul ruginit. Eram puțin paranoic. Oricine ar fi fost când spectatorii păpușarului se prefăceau încet în niște nori negri ce purtau în ei lacrimi înghețate, ca niște bureți zburători. Înainte să simt clanța mișcându-se la ordinul mâinii ce-și învățase scenariul, ochii mi-au zăbovit o clipă asupra acelui cuier micuț și neimportant. Da, mi-am zis în gând. Îl voi schimba mâine.

 Nu vă grăbiți să plecați, totuși. Povestea nu s-a terminat. Nu încă.

  Tălpile își cântau melodia sub atingerea clapelor prăfuite ce în ochii noștri seamănă cu niște scări. Nu pot preciza numele baladei pe care acestea se distrau, căci nu există. Nu pentru noi - dacă îmi permiteți, nu pentru voi. Este micul lor secret, din mica lor lume la care nu aveți acces. Și așa va rămâne, până la sfârșitul timpului. Când am ieșit, pata galbenă de pe cer mi-a ars ochii iar eu am fost obligat să-mi duc palma la frunte, pentru a mă proteja. Deși, revazandu-mi acum gestul, semănam cu un soldat ce-și declară înfrângerea în fața inamicului său. Căci soarele e la fel de mortal pe cât este de vital. În viața mea obișnuiam să cred că el va fi cel ce ne va ucide. Nu mi-am schimbat părerea. Cel puțin nu în alta. Căci acum nu mai cred nimic și până când voi ajunge la ultimul cuvânt din aceste rânduri veți înțelege și de ce.

  Lângă blocul ce mi-a fost pentru un timp îndelungat casă - împreună cu vocile sale amețite în noapte, asemănătoare cu a unei neveste rebele, ce pentru voi încă este doar parchetul uscat ce vă cere atenție - se construise o cafenea. De obicei sâmbăta la nouă fără zece minute rândul încă nu se formase. Îmi savuram cafeaua timp de cinci minute. Următoarele cinci le petreceam alergând până în stația de tramvai. După cum probabil ați ghicit, eram punctual și de modă veche. Maxi-taxiul era scump și în autobuz încă urcau câțiva controlori. Mereu D-l Oliver, mereu la ora nouă jumătate. Mă obișnuisem cu tramvaiul, așadar.  

  Necunoscutul, cum am ajuns să-l poreclesc pe cel ce ne pictează drumul vieții, mi-a modificat însă cursul. Cafeneaua era plină. Nerăbdare, naivitatea oamenilor de a nu descoperi cărări, scurtături importante ce îi vor salva...am plecat. Am ajuns cu cinci minute mai devreme în stație. Rezemat de mijlocul de transport se afla băiatul cu pălărie maro. El era cel ce conducea tramvaiul. M-a văzut, ne-am salutat. Gesturi inutile, după părerea mea. La sfârșitul vieții acea strângere de mână n-a contat deloc. Dar să continuăm. Ochii lui stârneau zâmbete oriunde se odihneau. Când m-am poticnit cu ei peste trupu-mi vlăguit, un surâs s-a conturat involuntar pe fața mea. Dacă m-aș fi putut controla, poate...poate aș fi scăpat. Dar n-am făcut-o. Mi-a propus să urc, căci va pleca mai repede în acea zi. Și așa a fost. Nimic nu s-a mai întâmplat după.

  Răsfoiesc dintr-o privire chipurile voastre și încerc să vă ghicesc sentimentele pe care le afișați. Plictiseală, o oarecare curiozitate...unii dintre voi au ghicit cine mă va vizita în curând. Într-un fel, mă bucur și sunt trist pentru aceia. Sunt pregătiți, sunt sigur. O cunosc, căci altfel nu ar fi apărut în gândurile lor. Și totuși, sunt așa tineri! Spuneți-mi, nu vă doare să știți adevărul?

   Am fost precis de la început și nu voi înceta acum, spre sfârșit. Ora nouă și douăsprezece minute: postul de televiziune de pe numărul trei prezintă o știre de ultimă oră. Un alcoolic a lovit un mijloc de transport. Trei răniți, doi morți - printre care și eu. Vinovatul a supraviețuit, iar accidentul a fost uitat în doar trei zile, odată cu existența mea în acea lume.

  Ce s-a întâmplat cu mine, totuși?

  Încă încerc să mă obișnuiesc cu noul stil de viață, dacă o pot numi așa, deși, trebuie să recunosc, e destul de greu...

 ...nu pot fi punctual aici. Timpul s-a oprit în momentul impactului. Continui să trăiesc...nu, nu cred că se potrivește. Continui să-mi conduc sufletul printre toate celelalte care sunt aici. Sentimentele au devenit nimic pentru mine, căci nu le mai pot simți. Le știu definiția. Vag îmi amintesc atingerea fiecăreia peste mine. Felul în care mă afectau. Dar nu mai contează, înțelegeți? Nu îți vor mai trebui, iar odată ce nu le mai folosești, le uiți. Așa a fost și cazul meu. După ce Necunoscutul își încheie spectacolul iar tu ești aruncat într-un coș de gunoi, tot ce-ți rămâne de făcut este să privești. Nu întâlnești pe nimeni și nu te duci nicăieri. Nu te eliberezi și nu poți zbura peste oceane, așa cum nici nu te doare și nici nu înnebunești. Ești tu. Îți cunoști viața. Îi observi pe ceilalți de la depărtare și dacă ai norocul, dai peste o foaie de hârtie. Nu sunt sigur dacă ceilalți îmi pot vedea cuvintele și nu sunt sigur dacă le vor păstra. Probabil spiritul acestui copac - la foaie mă refer - va fi aruncat la fel ca și mine. Poate că putem deveni prieteni atunci. 

  N-aș vrea să închei asta acum, dar ce aș putea să mai spun? Mă simt de parcă încerc să mă agăț de ceva invizibil. Poate că, făcând asta, încă mă mai consider om. Dar nu sunt nici măcar o fantomă. Sau o stafie. Sunt un înveliș, cel mai probabil. O parte din mine dorește ca cineva să vină după mine și să îmi spună că totul a  fost un vis...nu, aveți dreptate. A venit timpul.

   Vreau să îmi închei existența cu demnitate. Nu vreau ca ultima mea propoziție să rămână acel „mulțumesc!” nesuferit ce mi-a luat viața. Astfel, din sute de cuvinte pe care le-aș putea alege, voi spune doar atât: pacea...ea, ea nu se găsește nicăieri. Nici când ești viu, nici când ești mort și nici când nu știi că ești. Și cred că după timpul petrecut ca cineva inexistent, am ajuns să înțeleg că singura modalitate ca aceasta să reapară este de a ucide toți oamenii. Poate așa...poate doar așa va decide că nu mai e cazul să se ascundă. Sau cel puțin, să aibă milă față de mine.

*

   Ce s-a întâmplat cu el rămâne un mister. Vocea membrelor sale pe când cobora scările încă răsună în acel bloc. Cuierul a fost schimbat de familia ce s-a mutat în locul lui. Apa încă este o problemă.

   Însă vorbele lui s-au adeverit, căci foaia umplută de sentimentele pe care el le considera dispărute a fost aruncată la gunoi. Și a mai avut dreptate în privința unui singur lucru: nimic nu mai contează în sfârșit.