Valuri arse

Pictorul

 Se uita la cer de parcă culorile lui i-ar putea da foc și ea ar arde în miezul rece al nopții ca o torță ce încălzește suflete, un soare ciudat, rătăcit, un artist neînțeles. Fumul ce ar ieși din ea ar fi alcătuit din toate cuvintele ce nu le-a putut transforma în povești. Va zbura amețit prin lume, îmbătându-se pentru prima oară în fericire. Poate chiar va atinge cerul, și fumul s-ar dezagrega și ar exploda, iar bolta s-ar trasforma într-un ocean de emoții tulburi, ce ar îngrozi și totodată ar impresiona vieți. Ce vis măreț, se gândi, ce întâmplare. Pictorul ce i-a dat cerului culoare.

 Fata oftă. Aruncă o ultimă privire spre stelele pecetluite în noapte. Se întrebă dacă acestea au fost vreodată triste, privind zi de zi lumea banală ce își întoarce chipul de la ele. Păreau că în fiecare noapte se îndepărtau din ce în ce mai mult de noi, însă, spre deosebire de sufletul egoist al oamenilor, rămâneau ascunse printre nori gri, încă așteptând. De parcă o promisiune le lega strâns de Pământ. Și erau atât de multe... păreau spiritele oamenilor demult adormiți. Și asta ar explica și de ce nu au dispărut încă, dezgustate. Dacă doar după ce pierzi totul realizezi de fapt ce este iubirea, atunci ce le rămâne lor de făcut, decât să aștepte regretând ceea ce atunci când erau în viață au pierdut? Dacă ar pleca, atunci chiar ar rămâne singure pe vecie.

 Mătură cu brațul toate lucrurile ce se aflau pe birou. O clipă, zgomotul obiectelor căzute s-a revoltat în cameră, strigând, însă s-a stins rapid. Totul părea atât de neînsuflețit, ca într-un film alb-negru sau o animație cu personaje fără contur și personalitate. Toate sunt la fel. Elefanți roz ce te învață să numeri sau copilași de aceeași vârstă cu tine ce explorează lumea. Râzând, distrându-se. Oare oamenii nu se simt niciodată înșelați, uitându-se înapoi la toate aceste lucruri? Că, acolo, viața părea plină de energie și chiar, dacă stai să te gândești, culorile tuturor erau mult mai vii. În realitate, lumea în care trăiesc acele personaje poate fi definită doar ca un vis. Sau poate că există un timp limită și noi l-am depășit. Cât trebuie să plătești să primești fericirea înapoi?

 Își luă planșa recent începută și privi liniile duse cu doar puțin timp în urmă de creionul ce-l ținu în mână. Nu și-a dat seama decât acum cât de fals arăta totul. Ca o poezie frumoasă, dar care mai apoi, recitată de o voce nepotrivită, nu mai avea sens. Se gândi câteva minute că ar putea-o arunca și poate ar reîncepe ceva nou, sau s-ar așeza în pat și ar privi tavanul scufundată într-o tăcere meditatoare, cu buzele ferm lipite într-un sărut nesfârșit. Nu observă că brațul începu să lucreze singur, fără voia ei, ferm și blând, parcă șoptindu-i să nu renunțe. Se uită pe fereastră și observă că chiar și luna se uita la ea. Era într-o sală, într-un loc foarte important, departe de cei patru pereți ai casei și trebuia să dea tot ce are mai bun. Culorile ce le va folosi vor trebui să danseze pe acea planșă, să se scurgă și să facă dragoste împreună, să se contopească și să formeze sentimentele ce o apasă, să o elibereze de o parte din gânduri. Poate chiar să întreacă frumusețea argintiului pur al lunii ce i-a devenit inamic.

 Auzea firele pensulei alunecând pe planșă. Avu grijă să nu o țină prea strâns, căci altfel s-ar putea înfuria și nu i-ar mai asculta ordinele. Forțând-o să fie dreaptă și să nu iasă din tipar nu va rezolva nimic, o știa din experiență. Și în orice caz, mereu a fost de părere că pictura nu ar trebui să fie prea intensă, că cei care admiră operele create de artiști a căror chipuri reale nu le vom cunoaște niciodată, merită o clipă de odihnă, departe de furtuna de emoții ce tulbură albul foii. Prilej în care vor putea analiza liniile și culorile triste, amestecate accidental de bețivul cu sânge încărcat de regret și dor. Căci pictorii sunt de fapt oameni cuprinși de melancolie, prizonieri a propriilor sentimente și asemenea scriitorilor, încearcă să scape. Ei, prin fețe ce nu le vor mai vedea niciodată. Scriitori, prin lumi pe care nu le vor vizita niciodată. Arta e tristă. Sentimentele ce o crează, bineînțeles, sunt diverse, însă în final îl lasă pe artist gol. Nu sunt ei atât de curajoși? Dezbrăcându-se în fața întregii lumi.

 Era dirijorul propriilor mâini, regizorul universului ce, încet, încet, prindea formă. Trebuia să le picteze replicile celor prezenți în acel loc cu o nervozitate aparte, lucru ce va aprinde mai apoi focul din interiorul celui ce va privi panorama, făcându-l astfel să-și dorească să vadă mai mult, să cunoască, să înțeleagă persoana din spatele tabloului creat. Va fi imposibil, bineînțeles, formele abstracte vor fi greu de descifrat, căci de altfel acestea, puse cap la cap, o formează chiar pe ea, cea care pictează. Și nimeni nu poate înțelege cu adevărat un artist. Și fata se simțea așa fericită, fiind Dumnezeul proprii creații. Acolo, totul are viață, sens și adânc, dând la o parte nuanțele, chipurile curioase, triste și vesele, casele, natura, tot ce a desenat până atunci, se regăsește ea, într-o noapte, cuprinsă fiind de un foc fierbinte, de dorința de a-i face pe oameni să privească cerul.

 Râsetele gălăgioase a unor adolescenți ce se plimbau aiurea pe stradă o treziră la viață. Nu se mișcă deloc de la geam, nimic din ceea ce își imaginase nu era adevărat. Privea cerul, dar nu îndrăznea să-și urmeze visul. Era tăcută.

Dacă simți nevoia să scrii, să desenezi, să cânți, fă-o ca și cum focul își pârjolește degetele mâinii.