Valuri arse

Lașitate

 Când buzele lui le sărută pe ale ei ca două valuri năvălind nisipul ud, știu că nu mai erau nimic altceva decât doi străini rătăciți. Îi apăsa fericirea, sufocând-o sub respirația sa fierbinte, dorind să extragă euforia ce pielea albă a fetei i-o oferea când îi copleșea trupul. Nu mai era plăcere, ci o dependență amară, un sentiment de pustietate ce se instala în vinele băiatului odată ce lumina safirie a abajurului cu incrustații fine nu-i mai putea găsi umbra suavă. Era asemenea unui suflet venetic aflat pe o corabie ce plutește în oceanele vidului, încercând să o atingă, să o simtă. Însă în locul fetei, în loc să-și simtă degetele navigând printre firele castanii ale părului ei gândindu-se cât de liber se simțea făcând acest lucru, prinse un nor negru, care se distorsionă timid în întuneric.
 Nu o iubea. Însă nu putea trăi fără vocea sa caldă și atingerile blajine ce-i cutremurau corpul. Nu-i putea da drumul. Era atașat de ea și dacă ar lăsa-o să plece, o parte din acesta ar rămâne alături de fată. Îi era frică de acest lucru. De fapt, îi era frică de ce s-ar putea întâmpla după dispariția ei. Dacă va rămâne pentru totdeauna singur?
 Ura să admită asta, însă era un laș. Fugea de tristețe, iar singurul scut pe care îl avea împotriva acestui sentiment nemilos, era ea.