Valuri arse

The Hemorrhage of Mankind #1

Nu prea obișnuiesc să scriu la prezent, deci aș aprecia dacă mă veți informa despre verbele la trecut scăpate din lesă și bineînțeles, care nu își au locul în capitol.

Zâmbește, în timp ce prietenul ei se întinde peste masă. Mâna lui caldă îi o prinde pe a sa și la rândul lui, își întinde colțurile gurii. Culoarea irișilor băiatului caută orice urmă de regret în oceanul acoperit de alge al fetei. Este mai adânc ca niciodată, însă, se gândește el, nu este tulburat de ploaie. Încuviințează fericit. A știut încă din prima noapte că femeia din fața lui are o inimă de piatră. Îl sperie, într-adevăr, dar în așa fel este mai ușor pentru amândoi. A fost cam nesigur când vocea care parcă mereu plutește asemenea unui vânt cald prin aer a insitat ca cei doi să se întâlnească aici. A crezut că îl va face de râs, ca într-o scenă dintr-un film prost. De fapt, acesta este singurul lucru pe care îl știe despre ea. Iubește filmele.

- Sper că vom rămâne prieteni, Carmen.

 Zâmbetul fetei se stinge pentru o secundă, însă, înainte ca Marius să poată observa, renaște pe chipul ei pentru o a doua oară, mai frumos ca niciodată. Ca o pasăre Phoenix. Bineînțeles, nu zboară și singura culoare existentă pentru el este cea a buzelor femeii, de un roz pal. Dar splendoarea sa este aceeași.

 Marius mai zăbovește câteva minute, savurându-și sucul comandat. Nu se mai țin de mână acum, deși brațul lui Carmen poposește undeva prin apropierea celui posedat de băiat. Nici măcar privirile nu li se mai intersectează, poate din cauza tăcerii stânjenitoare așternută între cei doi, sau pur și simplu pentru că băiatul vrea să termine acest lucru cât mai repede.  Nu au avut o relație foarte lungă, dar frumoasă. În doar cele trei săptămâni petrecute împreună, Carmen se simți mai bine ca niciodată. Pentru Marius nu este aceași poveste. Preferă fetele mai înalte sau dacă nu, vorbărețe. Mereu gata de aventură. Nu dorește să fie înțeles greșit, Carmen este drăguță. Însă nu genul lui.

- Aș cam trebui să plec acum, spune, ridicându-se de pe scaun. Nu-ți face griji, plătesc eu ce e aici, continuă, făcând un gest ce încadrează sucurile celor doi și farfuria cu cartofi prăjiți, pe jumătate terminați.

 Nu așteaptă ca fata să îl aprobe – este sigur că o va face. Un bun rămas i-ar mai răpi din timp, și altceva nu are despre ce discuta cu ea. Deci niciun motiv să rămână. Marius se îndepărtează cu pași mari, nu înainte de a chema un chelner. Nota de plată este plătită, și așa este și relatia lor.

 Carmen privește în gol. În mod teoretic, atenția ei este atrasă de ușa din lemn, pe unde fostul ei iubit a ieșit mai devreme. În realitate însă, ea doar privește o planșetă goală, susținută de un șevalet. Și nu încetează să se întrebe, unde este tabloul ei? Fiecare om existent pe această planetă, dacă nu în tot Universul, are un tablou. Niște culori puse la nimereală, un sentiment transcris în nuanțe ciudate, orice. Dar ea are nimic. Poate fi nimicul o aromă resimțită de sufletul său? Dacă așa este, o doare îngrozitor de tare. Fiecare bubuitură de inimă pare un chin, un cutremur ce-i zguduie celelalte organe, simțurile, raționalitatea. Mintea îi este învălmășită de un val de cianură. Simte că arde pe interior, că două mâini lungi, transformate parcă în gheare de vârcolac îi zgărie venele încontinuu. Sau poate că focul ce izbucnise în Carmen îi face sângele să se evapore? Căci aburii lui se transformă în lacrimi ce-i sfrijesc colțurile ochilor. Era și timpul ca pădurea născută în aceștia să primească puțină apă. Doar că în acest caz, nu este doar o ploaie obișnuită. Ci o adevărată furtună, ce-i șterge încet culoarea coroanei create de copaci. Carmen se teme că dacă va continua așa, pupilele ei vor deveni două cercuri goale. Dar măcar acele două figuri geometrice să o înțeleagă. El de ce nu a făcut-o? Nu a scos un sunet toată seara, și putea pune pariu că zâmbetul îi era mai fals ca sânii Biancăi Drăgușanu. Cât de prost poate fi Marius?!

 Palmele lui Carmen se încleștează încet în doi pumni mici și amenințători. Oamenii râd pe înfundate de fața sa roșie. Ea nu și-o simte așa. Ar numi-o mai degrabă rece ca marmura, la fel ca și celelalte segmente de piele ce-i acoperă mușchii.  Căldura mâinii lui Marius dispare lent, năucind-o pe fată. Picături de apă îi udă obrajii.

De ce nu a văzut?