Exterminatorii

Capitolul 38

Dudu pov.

M-am luat şi m-am dus în camerele tuturol exterminatorilor în control. În total 2098 de casa, din care, în mai puțin de jumătate existau camere. Sunt obosit..., dar trebuie să merg la mama. Am la dispoziție aproximativ două ore. Cum? Într-o singură oră am verificat 2098 de case? Ce minune! Sunt tare! Urc în maşină, o pornesc gândindu-mă ce minciună să spun mamei în legătură cu lipsa mea de apoximativ un an. Ştiu! Am să-i spun că am fost acceptat la o şcoală foarte bună cu internat gratuit. Când mama aude cuvântul "gratuit" e de acord cu orice. Sunt tare!

Ali pov.

Durere. Asta simt în acest moment. Nu m-am ridicat de pe canapeaua asta de când a murit Dia. Doare... doare tare. Doare să te ataşezi de o persoană şi ea să moară după două săptămâni. În ultima vreme totul doare. Doare să lupți, să trăieşti, să simți... I-am spus lui Bell că vreau să mergem cu o oră mai devreme, ca să pot să-mi iau "la revedere" de la Dia. Sper doar ca Roxi să nu vină la înmormântare. Ştiu că-i mama Dianei şi că e de datoria ei să-şi conducă fiica pe ultimul drum.... dar ea a adus-o pe Diana în starea asta. Ea i-a ordonat Karlei s-o ucidă pe Diana. Ce mamă e asta? Pun pariu că Roxi n-o iubea pe Diana. Dacă ar fi iubit-o nu ar fi ucis-o. Nu înțeleg care îi planul ei. Să ne facă să suferim? Ok. Dar cu ce o îmcălzeşte asta pe ea? Mai ales că cel care a murit a fost propria ei fiică. Asta-i culmea! Să-ți omor propriul copil ca să-i vezi pe duşmanii tăi suferind! Pe asta n-am mai auzit-o. E o noutate. Zâmbesc. Dar oare de ce zâmbesc? Oare la gândul că Roxi s-ar putea să fie cea mai proastă ființă pe care am întâlnit-o? Sai la gândul că, probabil, Dianei îi e mult mai bine acolo unde e acum decât i-a fost în ăstia 13 ani alături de Roxi, mama ei? Probabil amândouă. Vai Diana!..... De ce n-ai mai putut rămâne aici, pe Pământ, .... alături de noi..... cei care ținem la tine? Oare tatăl Dianei va veni? Cum să vină? Nici nu ştiu cine-i tatăl Dianei şi cred că nici el nu ştie cine-i Diana.

-Ali, hai că mergem! mă înştințează Bell.

Îmi întorc capul în direcția din care s-a auzit vocea. În spatele Bellei îl văd pe Dima. E îmbrăcat în negru, are ochii injectați de la atâta plâns, părul ciufulit şi o figură tristă şi îndurerată. Săracul! Şi el suferă, la fel ca mine. Bell pare destul de bine. Normal... doar n-o prea simpatiza ea prea mult pe Dia. Înaintez încet spre Dima,...... îl îmbrățişez. Amândoi împărțim aceeaşi durere..... suntem frați de durere. Frați de durere! Cum mai sună şi asta!

-Cum te simți? mă întreabă Dima.

-Bine. Tu cum te simți? întreb eu.

-Presupun că bine. spune el.

-Mă bucur!

-Şi eu mă bucur. spune el.

-Hai să mergem! ne cheamă Bell.

Înaintăm încet şi tăcuți, eu şi Dima încă îmbrățişați, spre maşină. A durat două minute, dar parcă au fost două zile.

Scuze că n-am mai postat de mult, am fost ocupată.
Paşte fericit!!!
Sper că iepuraşul v-a adus multe cadouri!!