Stinge-te, candelă efemeră!

C A P I T O L U L L V I I

    Lumina lunii întră stângaci prin draperiile deschise, în ciuda luminii artificiale, argintul lunii se strecura în încăpere. Samina căscă, iar Yansha îi sărută fruntea.

     William a adormit frânt în urmă cu câteva ore ținându l pe Mason în brațe. Purta pungi grele și cearcăne adânci sub ochi, nu dormise zile bune. Nici el, nici Yansha, dar asta era o altă chestiune.

     Bărbatul îi sărută obraji, fruntea, nasul, în final buzele. Sărutarea ei avea gust dulce, atât de dulce! I a lipsit asta.

     Samina căscă din nou, înfofolindu se în cearșaf se puse pe o parte și l privi clipind atrăgătoare și fluturându și genele.

     — Ai cearcăne adânci.

     — Asta nu este relevant. Yoshi șopti, trecând o mână prin părul ei negru și mătăsos.

     — Atunci ce este important, Yoshi?

     Iar o dată cu întrebarea ei, Yansha dori să îi răspundă, dar nu apucă. Ușa salonului se deschuse ca o furtună, Samina tresari, Yansha mârâii, William sau Mason nu păreau deranjați de zgomot. Ochii gri o cercetara, o analizară și într un final ii zâmbi cu drag. Dori să meargă spre ea, dar dânsa se trase înapoi. Se trase în bratele lui Yansha.

     — Sam, ce crezi că faci? Leonard era vizibil supărat. Totul în pieptul lui se distruse și se sparse în zeci de bucăți.

      — Ce cred că fac? Leo, ce tot îndrugi acolo? Asta e prea mult, situația a depășit de mult limita normalului și a paranormalului. Lumea aceasta este un simplu paradox a ce era la început, te rog, încetează... Nu sunt o păpușă, pricepi asta? Nu mă poți avea doar pentru că îți dorești să mă ai. Nu mă poți avea doar pentru că ești obsedat, pricepi?

      — Samina. Șopti, șopti privind o neclar când ochii i se umeziră și aduse colțurile guri într o linie dreaptă.

       — Uită mă și pleacă, te rog. Cum se spune? Dacă iubești pe cineva, dă i drumul! vorbea lejer, privindu l lipsită de emoții. O să ți găsești altă obsesie, Leonard...

        Leonard nu mai scoase un sunet, trase adânc aer în piept și strânse pleopele, norii întunecați de furtună lăsau picuri de apă agitată. Își puse masca sanitară și ieși, fără nici un alt cuvânt.

      — Nu mi a plăcut să fac asta...

      — Dar a trebuit. – Yansha îi ridică mărbia și o sărută, așezându i apoi capul pe piept. – Înapoi l a oile noastre, ai văzurt cine te a împușcat?

      — Lalazo... Șopti tânăra cu vocea stinsă.

      — Șoferul?

      Samina aprobă doar din cap, căci un doctor intră în salon și zâmbi larg către ei.

      — Deci, s a trezit frumoasa adormită ce sfidează moartea? vocea brunetului în halat alb era liniștitoare, ușor pusă pe glume, însă plăcut dulceagă.

      — Eu voi presupune că da. Samina îi zâmbi forțat bărbatului, ascunzându se în brațele lui Yoshi.

       — Minunat! Însă o să îți rog soțul să plece, s a terminat cu orele de vizită acum o oră. Sau măcar să nu te mai țină așa în brațe că ți deconectează branula.

      — Scuze. Fața inexpresivă a lui Yansha nu arăta părere de rău, însă lăsă în strânsoarea mai moale.

      — Să aveți o noapte bună!

      Doctorul le zâmbiră, se întoarse pe călcâie și merse cu repeziciune în altă aripă a spitalului, pătrunse ușor în salonul din secția de pediatrie întâmpinând nuanțele de alb, albastru pal și roz spălăcit.

      Aruncă o privire rapidă copilei a cărui blond îi lucea în mantaua soarelui, pielea îi era albă de parcă zăpada s ar fi odihnit pe ea. Însă dormea, dormea adânc de ani buni. Corpul sub dezvoltat în înălțime și greutate nu era un avantaj, nu când te luptai să trăiești și să te trezești în fiecare zi. Privi atent trăsăturile sale de asiatică, apoi ridică privirea la norvegianul de pe scaunul alăturat.

      Același păr blond ce îl împărțeaa cu fata, aceeași piele palidă specifică nordului alături de umeri lați și masa musculară dezvoltată. Blondul ridică ochii asupra doctorului, ochii îi luceau într un turcoaz prins iubind un lapis spart în adâncul oceanului. Irișii erau la rândul lor moșteniți de la mamă, exact ca și pielea. Mărul lui Adam i se mișcă, semn că înghiți în sec. Pleoapele îi erau înroșite, semn că a plâns mult. Antebrațele însângerate erau ascunse de mânecile flanelei bărbătești. Câte secrete avea bărbatul de circa treizeci și șase de ani?

     — Tobias, e timpul să mergi acasă! îi strigă doctorul într un ton mieros de înțelegător.