Stinge-te, candelă efemeră!

ＣＡＰＩＴＯＬＵＬ X

Hainele le erau ude, ploaia și a făcut de cap în acea zi.. și totuși, la scurt timp după ce au intrat în casă, căldurea le a acaparat corpul.

Seara își făcea simțită prezența cu lumina slabă a luni ce pătrundea printre jaluzele. Yoshi își aduse soția în cameră, tremura, în ciuda faptului că rochia i se uscase de la căldura emanată de șemineul din salon. Lui în schimb îi era cald, foarte cald. "De ce l am lăsat pe Danken să mi aleagă costumul?" Da. O bună întrebare la care nu își putea răspunde.

Privi în jur. Totul era aranjat, patul cu baldachin alb de mătase, așternuturile crem și imaculate. Albul pernelor semăna cu spuma de pe valurile mări. Petale de trandafir roșu și alb cuprindeau matrasul moale, pe care, era așezată o tablă șah cu piesele aranjate. În miljocul său, un mac stătea lejer.

Yansha îi cupeinse umeri, îndemnând o să se așeze pe pat. La rândul său se așeză pe cealaltă margine fixându i ochi.

- Nu te mai uita așa. Fu tăioasă, iar privirea susținea doar câtă ură se ascundea în spatele irișilor.

- Ești frumoasă.

- Taci, vreau să gândesc limpede.

- La ce să te gândești?

- De ce am spus da!

- Pentru că mă iubești. Fie că vrei sau fie că nu vrei să accepți asta.

Oare era Sindromul Stockholm cel care îi întunecase judecata în ultimele zile, dar mai ales astăzi? Sau era adevărat și, într-adevăr îl iubea? Isis ar ști, da... i ar putea răspunde la atât de multe întrebări. Prima ar fi, de ce încă o ține o viață? Însă, să iei legătura cu o zeitate ce sălășluiește propriul corp pentru că te ai născut fără suflu, este chiar o idee inspirată?

Își dădu jos voalul și diadema, așezându le lângă pat, pe noptieră, acolo unde își lăsaseră și cercei. Privi la Yoshi al său ce o analiza împreună cu tabla de șah.

- O să jucăm șah. Câștig eu, te fac a mea. Câștigi tu, voi fi blând cu tine.

Îi zâmbi viclean, cu un mic rânjet în colțul guri. Luă macul de pe tablă, apoi îl așeză pe noptiera din partea lui. Făcu un semn cu mâna, îi oferi șansa de a face prima mutare.

- Hai să mărim miza, pe fiecare piesă luată, o piesă din festimentație o dăm jos.

Propunerea ei îl luase prin surprindere, dar îi surâse, acceptând. Oare ce îi venise să spună asta? La noapte avea de gând un ritual spiritual, nu o mai suporta pe ea.

*

Un conac măreț, luxuriant, construit asemenea unui castel în urmă cu peste doua sute de ani de către un glorios lider danez în cinstea iubiri sale. Astăzi, adaptat de o tânără blondă într-un institut destinat studenților.

Holuri spațioase, umplute înainte de răsete și țipetele vesele, acum doar de agonia Clarei acompaniată de tunene și lacrimile cerului ce se loveau cu putere pe ferestrele închise. Al șaselea ceas al dimineți îi aduse un cadou neprihănit.

Tânăra mama se afla în camera slab luminată de o veioză pe baterii. Furtuna tăiase electricitatea în Oslo pe o rază de 15 kilometri de oraș. Fulgerele luminau puternic încăperea la fiecare câteva minute, o dată cu ele lăsau la vedere nu doar mobilierul victorian, ci și un suflet ce rânjea sinistru la capătul patului.

Clara strânse din dinți, o dată cu asta și în pumni pătura în timp ce privea în față. O femeie relativ tânără, pielea măslinie, buzele roșii acompaniate de doi iriși negri și un machiaj de aceiași nuanță în jurul ochilor. Desculță, cu brățari aurite pe o parte și de alta a gleznei și la încheieturi. Rochia de un alb imaculat îi punea în evidență corpul divin, ar spune uni. Femeia cu părul negru privi tânăra mama în ochi. Atunci, observa Clara printre lacrimi că în tapiseria ce atârna pe perete, Zeița Isis lipsea, erau prezente doar simbolurile sale cusute și peisajul deșertic din spate. Isis era în fața ei, cu un zâmbet cald, molipsitor de matern.

Bruneta atinse corpul mic și fraged al copilei abia născute. Pielea rozalie în contrast cu ochi azurii ai săi, ce spre disperarea mamei sale erau tot mai grei împreună cu suflul ce dădea să se stingă împreuna cu dânsa.

- Ajut-o.

Șuieră cu glasul stins blonda ce își ținea fiica la piept, așteptând un răspuns de la zeița magiei, a vieți. A pierdut prea mult într-un timp prea scurt. Fiul printre morminte, soțul cu un simplu bilet. Nu ar fi rezistat la durere pierderi fiicei, ultima rază de soare din viața cuiva menit să lumineze drumuri.

- Norna ar fi mândra de tine.

Cuvinte spuse cu o voce suavă, atrăgătoare în timp ce atinse cu grijă fruntea micuței ce închise ochi, posibil pentru vecie.

- Eu sunt tu, iar tu ești eu.

Încăperea se lumină de la sclipirea de afară, revenind la întunerit cu o bubuitură de parcă cerul s-a rupt în bucăți. O dată cu el Isis făcându-se nevăzută, în schimb ochi mari, azurii ai fetei se deschise brusc lăsând pentru scurt timp un iz purpuriu la vedere, apoi devenind oceanici ca ai tatălui său.

Furtuna se termină, tunetele se opri, singurul zbomot prezent fiind doar râsul dulce al copilei fără nume scăldată în razele de soare ce se strecură ștrengare printre ferestre.

*

- Ieși din pătură.

Afirmă bărbatul, rămas fără de încălțăminte și la bustul gol, ținând între degete tura luată de la adversara sa.

Tânăra îl privi urât, ușor nervoasă, însă heși din așternuturi arătându i se complet în goliciunea corpului ce lucea îl felinarul cu lumânări și razele luni. Obraji îi ardeau, roșii ca focul emanat. Nu îl privea în ochi, evita pe cât posibil să un contact vizual. Deși, ochi nu păreau să o asculte întru totul. Iriși i se fixară pe pieptul lui, roșind mult mai tare, se ascunse din nou în pătură.

Yoshi îi zâmbi, lăsă piesa alături de celelalte strângând apoi tabla de șah, o așeză cu grijă lângă mac pe noptieră. Își trase corpul lângă ea, îi cuprinse corpul firav în mâini trăgând pătura de pe ea. Buzele sale îi analizau gâtul și clavicula, în timp ce mâinile îi inspectau corpul. Ea stătea cuminte, ca o păpușică fără de apărare. Nu încerca să îl ferească, în schimb, roșea din ce în ce mai tare cu cât era atinsă.

- Îți aud inima cum îți pulsează sângele. De ce ești așa speriată?

Corpul nu o mai asculta, era doar din ce in ce mai năucită de situație. Yansha o luă cu grijă și o așeză între perne, punând astfel mâna în centrul pieptului ei, nu mai avea cicatricile făcute la șase ani, erau... lipsite. Mâna lui, așezată în dreptul inimi, se misca fenetic cu pieptul, în sus și în jos, la final îi sărura centrul pieptului și pe ea.

Îi aținti ochi cu ai săi înainte de a vorbi:

- Nu te speria așa, ți am văzut scrisoarea. Nu te fac a mea, nu azi, nu încă...

Îi zâmbi, prinzând o în brațe sărutând o în continuare pe gât, ocazional buze. Corpul ei se relaxă, se liniști și îi zâmbi, întorcându i un sărut cât el îi mângâia corpul.