Stinge-te, candelă efemeră!

ＣＡＰＩＴＯＬＵＬ Ｘ ＸＩV

— Gata, ți ai văzut fata. Hai înapoi.

— Andriu, eu nu mai vin.

Blonda firavă făcu un pas înapoi, așa cum a murit, la douăzeci și sase de ani, ochi azurii îi sclipeau, ascunzând o durere și un chin bănuitor. Rochia lejeră, de un alb imaculat, se completa cu macul din părul său auriu. Era desculță, se vedea cu ochiul liber că era nu depășea un metru jumătate. argaretele împletite pe glezne îi dădeau un aer de înger. Un suflet pur. Un suflet rătăcit. Asta era Clara.

— Garofoță, nu asta ne a fost înțelegerea.

Bărbatul nu părea de înduplecat, Andriu nu mai era așa cum și l amintea. În ciuda faptului că a murit la paistrezece ani, arăta matur. Un bărbat în toată firea. Părul negru, iar ochi două perle migdalate, mari și rotunde. Ochi săi erau mai negri decât abisul. Nu era îmbrăcat în alb, ci în pantaloni de stofă neagră și un tricou gri. Cu mult mai înalt decât și l amintea.

— Nu vreau să mă întorc în Purgatoriu.

— Oh, Garofiță... Tu crezi că ai de ales? – O prinse de mână, trăgând o mai aproape jucându se cu pletele sale. – Ai părul mai aurit decât Sif.

— Andriu, lasă mă naibii în pace!

Se smuci din brațele lui, privind panicată împrejur. Își văzu fiica privind botoasă la desene și mâncând fursecuri. Nu îi vedea, nu ii auzea. Cel puțin, nu pe ei.

— Uite cum facem, dacă poți ieși din camera asta fără ajutorul meu, nu te iau înapoi în Purgatoriu.

— Vânător de suflete nenorocit!

Andriu îi rânji subtil, făcând o plecăciune în batjocură. Clara ridică capul revoltată, mândră îl prinse de gulerul tricoului trăgându l la nivelul ei să i poată da o palmă.

— Nu fi rea, te pot lua oricând înapoi. Mormâi frecându si obrazul.

— Makos afurisit.

Ridică capul și l împinse, cu o aroganță falsă își puse mâinile în șold. Privi din nou, apoi se resemnă la singura sa ieșire plauzibililă, o ușă. O ușă argintie din dreptul unui perete albit. Ușa era mare, foarte mare. De la podea până la tavan, iar în lățime doi metri. Merse în dreptul ei, începând să tragă de clanță în disperare pentru a o deschide.

Trăgea, asemenea fiică si, avea forța unui copil. Se chinui minute în șir până reuși să întredeschidă ușa.

— Pariu că nu încapi pe acolo? Ești grăsuță.

— Te iau iar la palme! Nu sunt grăsuță, sunt formată.

Cu o figură implinită, făcu o pirueta cu pieptul în față distrăgându i atenția. Cu șiretenie, se strecură prin ușa intrrdeschisă.

— Cinci, patru, trei, doi... Acum.

Concluzionă Andriu lipsit de interes, iar o dată cu numărătoarea inversă ce a luat sfârșit, Clara ieși de după ușă în grabă, panicată și botoasă tot o dată. Închise ușa cu o rapiditate excelentă sub privirea amuzată a lui Andriu. După câdeva secunde, de pe partea omusă a usi se auziră batăi puternice.

Poarta argintie, separatorul lumii gri, lipsite de speranță, unde sufletele păcătoase și pure, sălășnuiau împreunămenite aă conviețuiască până își vor îndeplini scopul în viață. Purgatoriul, un loc al nimicului, plin de ceață și perplex tot o dată. Depindea doar pe ce parte a se te afli. Si totusi, pe ce parte a ajuns Garofița?

— Ce ai pățit? Întreba cu un zâmbet mișelesc în colțul guri.

— Grifoni! Grifoni de patru metri! Makos sau Oracle aveau grifoni? Nu contează. Nu mai calc acolo! Striga panicata cu mana pe centrul pieptului respirand mai calma, mai calculata după ce ușa dispăru complet.