Stinge-te, candelă efemeră!

ＣＡＰＩＴＯＬＵＬ Ｘ ＶＩＩＩ

    — Trebuie să faceți ceva!

    — Nu ești nici primul nici ultimul ce vine la noi cu astfel de plângeri.

    William dădu cu pumnul în birou, iar polițistul își scăpa gogoașa cu ciocolată înjurând printre dinți.

    — Păstrațivă calmul, domnule.

    — Să îmi păstrez calmul? Fata... – Dori să spună "a mea" dar asta era prea riscant, așa că se opri. – Samina e dispărută de câteva săptămâni si voi nu faceți nimic să o găsiți!

    — Asta e. Bărbatul chel, cu chipiu si uniformă dădu din umeri, mai luă o gogoașă.

   William strânse pumni, închise ochi și gândi. Singura persoană și momente ce le vedea într o amintire vagă, dar atât de vie, era momentul când a întâlnit o pe Clara.

*

—Bună. Cu cine am onoarea?

William privea crucis și totuși încântat la tânăra în rochie de bal din fața sa.

—Aș fi întrebat același lucru, nu te am mai văzut pe aici.

Fata se ridică pe vârduri pentru al privi mai bine, mai apoi il trase într o parte mai retrasă a săli de bal din liceu.

—Poate pentru că sunt mai mare cu doi ani?

—Nu te am văzut pe holuri.

—Sunt introvertit.

—Ce clasă?

—A 11 a D?

—Minți, am fost in acea clasă, nu te am văzut acolo.

—Am lipsit atunci.

—Nu te cred.

Făcându l sa zâmvească amuzat pe blond, acesta o luă de mână invitând o la un vals.

—M ai prins, sunt nou aici. Temporar.

—Deci, am sa te mai văd?

—Nu știu, dar este foarte posibil.

—Cum te numești? Ar fi politicos să știu cu cine am onoarea la un asemenea dans.

—Charles.

Clara, tănăra blondă se ridică pe vârduri sprijinita de umeri lui pentru a se ridica la nivelul lui, îl sărută. Tânărul uimit o prinse în brațe raspunzând gestului ei.

—Nu te numești așa, am dreptate?

—Da.

Spune simplu prinzând o acum mai bine de talie ca să o sărute pe frunte.

—Îmi vei spune cum te numești?

—Mă îndoiesc.

—Te rog... măcar o poreclă?

Întreabă rugatoare lipindu și corpul mic de acesta, ajungând cu capul pe la pieptul său roșind ușor.

—Fie... Spune mi Will.

—Cred ca îți voi spune Willy, pare mai adorabil și nu atât de serios.

Zâmbi încet repetând procedura de mai devreme să l sarute iar.

—Ție cum ar trebui să ma adresez, doamna mea?

—Lara.

—Atunci... Tu dacă îmi spui Willy, eu te voi numi Lalory.

Amândoi zâmbi si mai dansară în curca de o oră în care vorviseră și oferindu și săruturi ocazionale spre disperarea lui Andriu care îi privi retras. Ura din ochi celui ce privea se putea simți de la kilometri.

—Ești o dulce Lalory, dar trebuie să plec. Ne vom mai vedea, da?

—Nu stiu, dar este fuarte posibil.

Repetand cuvintele lui îl făcu sa zâmbească și să o sărute scurt.

—O voi lua ca pe un ,,Desigur", Lory. Să nu stai prea mult trează.

Șopti protectiv luând o în brațe și sărutând o, apoi se făcu nevăzut printre multime, Clara rămând acolo cautându l restul seri din priviri, fără succes.

În schimb, dase de ochi lui Andriu ce o privea posesiv, gelos peste măsură din cauza acțiunilor ei. Nu i păsa. Ni îi mai păsa de el. Noul ei interes, William.

*

   Bărbatul respiră adânc, se ridică în picioare ignorând restul de comentarii sarcastice ale polițistului și ieși. Cum nu se aștepta secretara de la biroul de informații, trânti ușa cu putere. Geamul de sticlă șubredă se clătină, dar cumva, rămase prins în ușă. Așa cum îi rămase și speranța lui, undeva departe.

      — Sper că fii mea e încă n viață...

      — Crezi?

      — Clara, fără astfel de comentarii.

      — Bine... Vreau vată pe băț.

      — Ești fantomă, iar, cel mai probabil, vorbesc singur cu silueta fostă mi neveste.

      — Asta nu te oprește să mi cumperi vată de zahăr. – Îi sări în brațe, chicotind sub lumina luni și a inuminatoarelor din oraș. Moartea nu era o piedică prea mare, nu pentru cineva cu o familie ca Rosa. Viața în schimb, era adevărata provocare. Blonda îi prinse buzele într un sărut jucăuș. – Să nu te prind că te uiți după fufe.

      — Lara, scumpete, ești moartă.

      — Și?

      — După ce fufe m am uitat?

      — Aia din secția de poliție.

      — Avea șaizeci de ani... Hai să ți iau vată de zahăr.

      Râzând slab, păși pe trotuarul slab iluminat cu fantasma din energie a soției sale de mână, în căutare de vată de zahăr și speranța că, fiica lor încă trăiește.