Sebastian

Capitolul 1

LILITH

Nu știu exact de ce simțeam nevoia să merg la acea petrecere. Poate din vinovăția de a fi refuzat de atâtea ori invitațiile colegilor. Sau poate din dorința de a face, în sfârșit, parte din ceva. Mă îmbrăcasem în rochia mea mov cu imprimeuri florale, cumpărasem o tastatură de gaming pentru colegul sărbătorit – știam cât de mult îi plăcea să se joace – și pornisem spre locația unde urma să aibă loc petrecerea. Trecusem dintre Bronx și Boston de nenumărate ori, dar în seara aceea ceva era diferit. Nu simțeam nicio apăsare, nicio premoniție. Doar entuziasm și o vagă neliniște care îmi vibra în piept.

Dar totul s-a întâmplat atât de repede.

Un zgomot puternic, o mișcare bruscă a volanului. Apoi luminile farurilor mi-au invadat ochii și nu am mai știut nimic. Când am deschis ochii, eram prinsă între fiarele contorsionate ale mașinii mele. Durerea îmi pulsa în tot corpul, mana stângă nu o mai simțeam deloc, iar vederea mi se încețoșa. Îmi țiuiau urechile, dar cel mai înspăimântător era imaginea care îmi va rămâne întipărită pentru totdeauna – un trup atârnat, nemișcat, în geamul spart al Mercedesului G-Class.

Panica s-a transformat în groază. Am început să tremur, cuprinsă de șoc. Nu auzeam decât propria mea respirație sacadată și vocea interioară care urla: „L-ai omorât. O să mergi la închisoare. Ai ucis pe cineva."

M-au dus la spital. Nu aveam răni grave, dar sufletul meu era făcut praf. Eram în sala de așteptare, înconjurată de prietenii băiatului pe care îl lovisem. Toți mă priveau ca pe un monstru. Unul dintre ei mi-a aruncat o privire atât de încărcată de ură, încât am simțit cum mi se taie respirația.

Doctorul a ieșit în cele din urmă. Toată lumea s-a ridicat în picioare.

— Aveți noroc că l-au adus la timp. L-am operat. Următoarele ore sunt vitale. E stabil, dar... sunt doar 50% șanse să-și revină.

— Doamne... Mulțumesc! am șoptit cu lacrimi în ochi. Era o rază de speranță. Poate nu o să fiu o criminală. Poate...

Au trecut 15 zile de atunci. Cinsprezece zile în care rutina mea s-a redus la patru puncte: liceu, acasă, spital, din nou acasă. Nu l-a vizitat nimeni. Niciun prieten. Nicio familie. Eram singura care îi aducea flori, îi citea cărți, îi spunea ce am mai făcut în ziua respectivă. În mod straniu, băiatul fără nume devenise singurul suflet cu care simțeam că mă pot conecta.

— Hei, Stewie, i-am spus într-o zi, inspirând adânc parfumul slab de spital. Sper că te vei trezi curând! Ziua mea a fost banală... am stat la cantină cu Bianca, iar la sport am jucat volei cu Chase. Ar fi trebuit să-i vezi fața când a pierdut. Nervos ca de obicei. A primit trei ture de teren. Ah, și citesc Verity de Colleen Hoover. Sunt clar în echipa Manuscris. Tu în care ai fi?

— Nu mă cheamă Stewie, a mormăit o voce gravă și răgușită, atât de neașteptată și magnetizantă, încât am încremenit.

Mi-am întors încet capul spre pat. Se mișca. Ochii lui erau întredeschiși, adânci, cu o intensitate care m-a făcut să uit cum să respir.

— Te-ai... trezit? am întrebat tremurând, inima bubuindu-mi în piept.

— Unde sunt? a spus încercând să se ridice, dar corpul trăda slăbiciunea acumulată în cele două săptămâni de comă.

— Ești în Spitalul Bronx. Ai fost în comă 15 zile, Stewie. Pardon... Nu știu cum te cheamă, de fapt.

L-am privit. Era slăbit, dar frumos într-un mod sălbatic, cu trăsături conturate și o privire care părea că vede prin mine.

— Cine ești? a întrebat confuz.

Am ezitat. Am simțit cum îmi urcă rușinea în obraji.

— Sunt... cea care te-a lovit.

Tăcere.

— Unde sunt Michel și Kai? a întrebat privind în jur, ignorând complet ceea ce tocmai îi spusesem.

— Nu știu. Nimeni nu a venit să te vadă. Dar... acum că te-ai trezit, o să plec. Cred că nu mai e nevoie să vin zilnic.

Am încercat să-mi adun lucrurile. Mă durea fiecare centimetru din suflet. De parcă pierdusem pe cineva apropiat, deși el abia se trezise.

— Nu ar trebui să mă implori să nu fac plângere împotriva ta? a spus, cu o undă de amuzament în voce.

— Nu e în totalitate vina mea. Erați drogați. Toți.

— Eu nu eram, zise cu un rânjet provocator.

— Analizele tale de sânge spun altceva.

Privirea lui s-a întunecat.

— Ai avut acces la dosarele mele medicale?

— Am fost singura care te-a vizitat în tot timpul ăsta. Poate un pic de recunoștință nu ți-ar strica.

— Dacă nu mă loveai, nu eram aici, a zis brusc, cu o urmă de furie.

M-am înfuriat și eu.

— De fapt, ai fost în comă din cauza unei supradoze de cocaină. Nu din cauza impactului. Ai fost norocos că ai ajuns aici în viață!

— Ce știi tu?! a izbucnit, ridicându-se brusc.

Am făcut un pas înapoi. Era înalt, cel puțin 1.90, și postura lui mă intimida. Dar nu era doar frica. Era altceva. Fascinație. Dorință. În ochii lui ardeau toate păcatele pe care nu îndrăznisem vreodată să le gândesc. O tensiune invizibilă plutea între noi.

''Cum e posibil să fiu atât de atrasă de tine?'' am gândit, dar nu am spus nimic. M-am pierdut în privirea lui adâncă, întunecată, unde dansa o dorință necontrolată.

— Ce fac îndrăgostiții? a întrebat asistenta care tocmai intrase în salon, zâmbind ironic.

Eu am roșit, simțindu-i privirea arzătoare pe fața mea.

— Nu suntem... nu e... am început eu, dar el încă se uita la mine, parcă încercând să-mi pătrundă gândurile.

— Ai stat lângă mine toată perioada asta?

— Da... Nu știu de ce. Nu meritai. Nu știam dacă te vei trezi sau nu. Dar... simțeam că trebuie să fiu acolo.

El nu a spus nimic. Doar m-a privit. Timpul s-a oprit pentru o clipă. În ochii lui, durere și furie. În ochii mei, vinovăție și dorință.

Era începutul a ceva... periculos. Atracția dintre noi nu avea logică, dar era acolo, vie, crescândă, ca o flacără ce abia începuse să ardă.

Și știam. Ceva în mine șoptea că băiatul pe care îl lovisem avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

*** 

Reîncepem editarea!