Sebastian

Capitolul 25

LILITH

„Ieși afară!" — țip cu vocea încărcată de un amestec de iritare și protectivitate, fix către stewardesa care tocmai a pătruns în mica noastră oază. Femeia avea vreo treizeci și ceva de ani, dar părea să creadă că a deschis un muzeu, nu o cabină privată. Se holba fix la Sebastian, ca și cum ar fi fost vreun exponat rar, iar el... idiotul ăsta zâmbea, nu un zâmbet oarecare, ci unul în care se ascundea toată aroganța aia calmă, cu care se uita la mine — ca un fan care așteaptă să vadă ce reacție am eu la trăznaia lui.

Trag pătura care ne acoperea, o înfășor strâns în jurul meu și mă întorc cu spatele la el. Mă îndrept spre ușă, în vreme ce gândurile mele încet, încet încep să danseze între furie, frică și ceva... mai complicat.

„Unde te duci?" mă întreabă el, cu o voce care acum sună diferit — serioasă, puțin mai gravă, dar cu o notă care-mi face pielea să se înfioare.

„Mă duc să văd dacă e vreun steward masculin care-mi poate aduce niște apă," spun, încercând să par cât mai neinteresată, deși știu că sună ca o scuză penibilă.

Jalnic, știu! Dar hei, a funcționat. Nici nu apuc să fac doi pași că mâinile lui mă prind de talie, iar capul îi găsește drumul să se așeze peste al meu, o presiune caldă care mă face să-mi pierd puțin respirația.

„Ce faci?" îmi șoptește aproape în ureche, vocea lui este un murmur care-mi gâdilă pielea.

Nu am nici măcar o secundă să răspund, că încă o dată stewardesa iese rapid pe ușă, de data asta cu o expresie care pare să spună: „Nu vreau să mă mai bag, dar asta e cel mai straniu cuplu pe care l-am văzut vreodată."

„Ieși dracu' afară și stai acolo!" o strig cu un ton care nu lasă loc de negociere.

Mă întorc spre Sebastian, iar el mă privește cu o combinație ciudată între nervozitate și ceva ce-mi scade pulsul fără să vreau.

„Ce faci?" mă întreabă iar, dar cu o privire care vrea să înțeleagă mai mult decât răspunsul simplu.

„Bine, tu?"

„Lilith."

„Sebastian."

„Lilith Astrid Volkov."

„Sebastian Knox Allistair."

„Nu mă pune la încercare, știi cum vorbesc."

„Ai auzit din prima ce vreau să fac."

„Cred că ai uitat."

„Ce să uit?"

„Doar eu am voie să te ating. Dacă un alt bărbat se apropie sau măcar se uită în direcția ta, o să sfârșească mort, trei metri sub pământ. Nu uita asta, Lilith. Niciodată n-am spus că-s o persoană bună. Pentru că nu sunt."

Ridic o sprânceană, iar el zâmbește ironic, cu un aer care mi-ar putea face pielea să se topească dacă n-aș fi atât de enervată.

„Credeam că singura condiție era să mă fac clară că te vreau."

„Tocmai ai dat afară o femeie de 37 de ani care voia să ne aducă micul dejun. Are trei copii acasă, e măritată de 18 ani și aproape mereu a fost stewardesa familiei. Dar cred că n-ai văzut tava din mâna ei."

„Dacă are 37 de ani și trei copii, nu putea să îmi pese mai puțin. Cei frumos și lui Dumnezeu îi place," spun cu un zâmbet obraznic, pentru că, sincer, cine n-ar fi puțin răutăcios când e cu Sebastian?

„Am un abdomen frumos?" mă întreabă el, schimbând brusc subiectul, cu o voce ce ascunde provocarea.

„Știi că ai, nu trebuie să-ți mai spun eu, că orgoliul tău aproape că atinge cerul," râd, iar el își ridică o sprânceană cu un aer de „provocare acceptată".