Sebastian

Capitolul 4

LILITH

Își continua sărutările, acoperindu-mi privirea cu mâna, ca și cum voia să mă rupă de realitate. Mâinile lui se plimbau nestingherite pe pielea mea, de parcă trupul meu îi aparținea de mult timp. Auzeam șoapte și chicoteli în jur, dar nu puteam distinge nimic — era ca și cum întreaga lume se estompase în afară de el. Mă domina cu fiecare atingere, cu fiecare respirație caldă lipită de pielea mea. Voia să mă facă să uit cine sunt, să mă distrugă și apoi să mă reconstruiască după dorința lui. Parcă voia să șteargă fiecare urmă lăsată de altcineva înaintea lui.

Mâinile lui urcau tot mai sus, cu un calm periculos. Când mi-a desfăcut sutienul, nici măcar nu s-a uitat în jur — nu îi păsa că eram în văzul tuturor. Toată atenția lui era asupra mea, iar eu, prinsă între dorință și rațiune, simțeam că pierd controlul. Nu știu când sau de unde a apărut sticla de tequila, dar îl văd luând o înghițitură mare și apoi mă sărută, lăsând lichidul fierbinte să curgă în picături pe gâtul meu. Fiecare atingere devenea o explozie de simțuri.

Cu o mână a rămas sub tricoul meu, cealaltă coborând lent până la șolduri, unde m-a prins și a strâns ușor, cu un fel de posesivitate tăcută. Nu îi vedeam chipul, dar îl simțeam peste tot, simțeam cum își lasă amprenta pe mine — ca o promisiune nerostită că o parte din mine îi aparține acum. Într-o clipă, m-am trezit cu picioarele înfășurate în jurul taliei lui, în timp ce urca scările. Dar am simțit cum realitatea mă trage înapoi — nu știam cine era. Era un străin.

— Stai! Unde mă duci? întreb, cu respirația sacadată.

— Într-o cameră? spune confuz, de parcă eu eram cea ciudată.

— Nu, nu, nu. Asta nu se va întâmpla! Nici măcar nu te cunosc! zic, frustrată. Dorința mă mistuia, dar rațiunea refuza să tacă.

— Poți să mă cunoști după, răspunde cu un zâmbet obraznic, și se apleacă din nou spre mine.

— Nu. Pune-mă jos, zic apăsat, cu voce autoritară.

Se oprește. — Bine, te pun. Ești ok? întreabă, uitându-se în ochii mei. Apoi îl recunosc. Tăietura aceea mică de pe sprânceană. Parul brunet, dezordonat. Privirea intensă, postura intimidantă. Sebastian Allister. Tipul peste care am dat cu mașina. Rânjetul provocator cu care m-a întâmpinat prima dată dispăruse. Buzele îi erau roșii, șterse de rujul meu. Tricoul îi era ridicat ușor, dezvăluind pielea caldă.

Cum am putut să nu-l recunosc? Poate speram că nici el nu mă va recunoaște.

— Ahh... Da, sunt ok. Sper că și tu ești. Doar că nu sunt pregătită, murmur.

— Nu e nicio problemă. Ai cu ce să ajungi acasă? întreabă și își trage mâinile de pe mine.

— Ba da, am venit cu o prietenă, zic și cobor grăbită scările, căutând-o cu privirea pe Melisa.

— Prietena ta e Melisa? apare Sebastian din spatele meu, cu o expresie amuzată.

— Da... de unde știi?

— Atunci nu o să ajungi prea devreme acasă, roșcat-o. zice cu un zâmbet larg.

— De ce? întreb cu o sprânceană ridicată.

— Pentru că Melisa se sărută cu Chase, un prieten de-al meu. Cel mai probabil vor sfârși într-una dintre camerele pe care noi le-am lăsat libere, spune râzând.

— Mai e valabilă oferta? zic resemnată, oftând.

— Care dintre ele? Sexul sau dusul acasă? Că ambele sunt, răspunde provocator.

— Dusul acasă, zic și mă înroșesc instant.

— Desigur. Hai, zice și se îndreaptă spre ieșire.

— Putem trece pe undeva să îmi iau ceva de mâncare?

— Da, sigur!

Ne îndreptăm spre parcare. Merge direct către un Mercedes G-Class, o mașină pe care o recunosc imediat — era aceeași pe care o lovisem. Arăta impecabil, semn clar că era nouă. Își deschide ușa și se așază la volan, împingând scaunul pe spate de parcă urma să conducă din portbagaj. Îmi face semn să urc. Ezit o secundă, apoi intru și îmi pun centura.

Nu înțelegeam de ce aveam încredere într-un necunoscut, dar ceva în privirea lui, în atitudinea relaxată, îmi spunea că e în regulă. Deși știam că se zvonea despre el că ar fi făcut supradoză, că ar fi periculos... totuși, nu părea așa acum.

Se apleacă și scoate o acadea din torpedou. O desface și o aruncă în gură, lăsând ambalajul să cadă în poala mea. Căpșuni. Gusturi bune, concluzionez. Îl analizam cu atenție, încercând să înțeleg ce anume mă făcea să mă simt atât de vulnerabilă în preajma lui. Aveam probleme de încredere și le știam. Poate de asta îl observam cu atâta intensitate.

Nici nu am realizat când am ajuns în parcarea de la McDonald's.

— Intri cu mine? mă întreabă, privindu-mă direct în ochi.

— Sigur, zic, ușor intimidată de contactul vizual brusc.

Intrăm și mergem să comandăm. Aleg un McPuișor, dar când sunt pe punctul să spun „la pachet", mă întrerupe.

— Aici, spune, și plătește fără ezitare.

— McPuișorul e al meu, plătesc eu!

— Lasă, nu mor de la câțiva dolari, zice cu un zâmbet relaxat.

— Nu se poate așa ceva, lasă-mă să-ți dau banii!

— Mă poți plăti mâncând aici cu mine, răspunde cu aceeași lejeritate.

— Fie, zic, încercând să-mi ascund zâmbetul. Nu știam de ce, dar prezența lui mă făcea să mă simt mică, expusă. Poate înălțimea lui, poate încrederea pe care o emana.

Se așează pe o canapea, ocupând mai mult de jumătate din ea. Stă drept, cu spatele rezemat, dar cu un aer de stăpânire de sine care nu trecea neobservat. Tastând rapid pe telefon, părea că se ceartă cu cineva. Nu puteam să-mi iau ochii de la el, de parcă un magnet mă trăgea spre fiecare mișcare a lui.

Se ridică brusc când vede comanda pe ecran. Mersul lui era ferm, pașii mari, privirea înainte. Părea că niciun om nu-i era egal. Toți îl priveau. Părea genul de băiat de care toți se tem, dar toți îl doresc.

Se așază la masă, pune tava în fața mea și începe să mănânce. Îl privesc, hipnotizată. Îmi iau partea mea, mai mult ca să mă distrag.

— Te-ai murdărit aici, spune, arătând spre colțul gurii mele. Îmi iau un șervețel și încerc să mă șterg.

— Mai sunt?

— Da. Stai, că te rezolv eu, zice și se apleacă. Mă sărută din nou. Blând. Ca un foc mocnit care abia aștepta să se reaprindă.

**

Nu am mai edtitat povestea de un an, nici numai tin minte ce se întampla.