Sebastian

Capitolul 12

LILITH

„Ne place să spionăm alte persoane, roșcat-o?" întreabă Sebastian, cu un rânjet în colțul gurii, în timp ce mă privea cu acea expresie de neclintit și ușor arogantă.

Îi ridic privirea și îmi îndrept spatele, în ciuda felului în care îmi tremurau genunchii. Nu voiam să creadă că mă sperie sau că m-a prins cu ceva.

„Am fost să iau un colet de la easybox", spun și-i arăt cutia din mâna dreaptă, în speranța că va înțelege că nu am niciun motiv să fiu urmărită sau să fiu în centrul atenției lui.

Dar Sebastian nu răspunde. În schimb, mă trântește brusc de peretele rece al blocului, corpul său acoperindu-l complet pe al meu, ca un scut viu. Îmi ține umerii strâns, iar respirația i se simte fierbinte, aproape animalică.

Nu apuc să întreb nimic, pentru că în următoarea secundă aud pași grăbiți și vocile unor tipi care se apropie.

„Pe unde a luat-o?" strigă unul, ținând o bâtă de baseball în mână, iar ceilalți păreau la fel de furioși, înaintând cu pași apăsați spre noi.

Înainte să pot reacționa, buzele lui Sebastian se prăbușesc peste ale mele, într-un sărut brusc, apăsat și agresiv. Încerc să mă desprind, dar mă ține strâns. Tremur. Nu știu dacă din cauza fricii sau a furiei.

„Cine-i acolo?" se aude o voce, mai aproape.

„Doi oameni care se sărută!" răspunde altcineva, evident iritat.

Pașii se îndepărtează încet, iar liniștea revine. Însă Sebastian nu se oprește. Încă mă sărută, cu o posesivitate care îmi taie respirația. În cele din urmă, când încerc să-l împing din nou, își retrage buzele, dar rămâne lipit de mine. Privirea lui e atentă, întunecată, urmărind încotro s-au dus ceilalți.

„Te sfătuiesc să te întorci la cămin cât mai repede, roșcat-o", spune rece, fără urmă de regret în glas.

Îl privesc cu furie, încă în șoc. Mâna îmi tremură când i-o ridic și o înfig cu putere peste obrazul lui.

„M-ai sărutat de mi-a dat sângele, idiotule!" țip la el, cu vocea ridicată și răgușită.

Pare să nu fie afectat. Se uită la mine cu o expresie ciudată, apoi, cu degetul mare, îmi atinge ușor buza de jos, acolo unde simt deja o mică durere.

„Mersi, roșcat-o. Rămân dator", îmi șoptește, cu voce joasă, apropiindu-se din nou.

Îi dau mâna la o parte și mă smulg din strânsoarea lui, îndreptându-mă cu pași repezi spre cămin. Simțeam cum inima îmi bate în piept ca un ciocan. Fiecare pas era încărcat cu furie, confuzie, dar și un ciudat val de adrenalină.

Ajunsă printre blocuri, îmi bag mâinile în buzunarul hanoracului, încercând să mă liniștesc. Simt o hârtie. Inițial cred că e bonul coletului, dar îmi amintesc că l-am lăsat în easybox. O scot și observ un bilet negru, lucios, cu inscripții strălucitoare, verde neon.

Îmi aprind lanterna. Scrisul e clar și îmi taie respirația.

„Noaptea Diavolului"

Pe spate, cu litere aurii: „Păcate"

Înainte să pot procesa ce înseamnă cu adevărat acel bilet, telefonul vibrează. Un mesaj de la un număr necunoscut.

„În data de 30 Octombrie, ora 19:00, o să primești locația. Fii gata până atunci, roșcat-o. Să vii. Atunci o să-ți primești și favoarea."

Ora de informatică era o tortură. Smith, bătrânul de șaizeci de ani, încerca să ne predea noțiuni vechi, complet neadaptate la programele moderne. Doar teorie și monotonia vocii lui îmi zgâriau nervii.

Ca de obicei, Sebastian intră cu întârziere și se așază în ultima bancă de pe rândul meu. Mă întrebam de fiecare dată de ce nu primește absențe sau de ce profesorii îl lasă să facă ce vrea. Mai ales că notele lui... erau suspect de mari.

Îmi îndrept privirea spre el, cu intenția clară de a-l străpunge cu privirea, când Denise se așază lângă el, lăsându-și mâna să alunece pe piciorul lui cu o mișcare intenționat senzuală.

Îmi mușc interiorul obrazului.

Ăla e omul care are note mai mari ca mine. Ăla care îmi fură liniștea și concentrarea.

Sebastian era frumos. N-am cum să mint. Avea acea frumusețe rece, tăioasă, periculoasă. Dar frumusețea nu însemna caracter. Și la capitolul ăla... era un haos. Un tip cu o mie de secrete și zero rușine.

Ora se termină. Sebastian, care venise ultimul, e și primul care pleacă.

Ajung la cantină cu pași grei, cu gândul la o felie de pizza. Sala e plină, mesele rotunde ocupate, iar coada se întinde cât vezi cu ochii. Îmi iau tava și mă așez resemnată. Nu am chef de nimeni.

Sebastian apare, bineînțeles, și merge direct în fața rândului. Fără să spună nimic. Unii oftează, alții îndrăznesc un „serios, frate?" dar se potolesc imediat sub privirea lui.

Se duce la masa lui — masa celor importanți, a celor populari. Masa celor „de neatins".

Maria îmi face cu mâna și mă așez lângă ea, la două mese distanță. Suficient de aproape cât să aud cum Sebastian și prietenii lui discută despre fete... ca despre niște trofee. Mă dezgustă.

Și apoi îmi amintesc: l-am folosit. Și el m-a folosit. Noaptea trecută. Poate nici nu-și amintește.

„Lilith! Unde îți e gândul?" izbucnește Maria. „Tip la tine de trei minute! Trebuie să facem un plan ca să facem rost de bilete!"

„Bilete pentru ce?" întreb, încercând să-mi păstrez mimica neutră.

„Nu ești serioasă acum! Pentru Noaptea Diavolului, prostuțo!"

Îi zâmbesc scurt.

„Atunci trebuie să facem rost doar pentru tine."

Ochii Mariei se măresc.

„Ai primit un bilet?! De la cine? Când? Cum?!"

„Calmează-te. Am primit unul. Asta e tot ce trebuie să știi."

„Eu te credeam o mâță blândă... dar cine știe ce șiretlicuri ascunzi tu!"

„Astea sunt secretele mele", spun jucăuș. „Acum, zi-mi: cum facem rost de bilet pentru tine?"

Maria se apleacă spre mine, complotând.

„Deci... m-am gândit să spargem casa lui..."

***
EDITAT, ma gandesc sa folosesc ghilimele in locul liniei de dialog.
Capitol nou!❤️🎀