Sebastian

Capitolul 11

LILITH

Toată lumea vorbea despre Noaptea Diavolului. Mergeai în cantină – auzeai despre ea. Trecai pe hol – o șoaptă, o glumă, un plan. Era ultimul zvon, cel mai dorit eveniment al anului. O petrecere despre care nimeni nu știa prea multe, dar toți voiau să participe.

Am aflat, mai târziu, că pentru a putea lua parte la Noaptea Diavolului trebuia să primești un bilet. Și nu oricine avea acces. Doar cinci persoane aveau dreptul să le ofere. Dacă aveai biletul acela în mână, simțeai că ai pășit într-o altă lume – o lume a tentațiilor, a păcatelor dulci, a întunericului care știa să te mângâie și să te arunce în abis în același timp. Erai ales. Iar când erai ales, toți te cunoșteau. Pentru că aveai o legătură cu ei. Cu cei de neatins.

Dar acum nu mă puteam concentra deloc pe meci. Mă prefăceam că joc, dar în realitate... loveam mingea cu toată furia mea acumulată. Libero-ul echipei adverse avea deja mâinile roșii și umflate de la mingiile mele. Nu mai era volei – era război. Eu împotriva unei blonde care-mi amintea prea mult de cineva. De ea.

Echipa lor a reușit să puncteze de patru ori, înainte ca eu să servesc. De atunci... nimic. Moralul lor era la pământ. Fiecare lovitură a mea era un strigăt nerostit. O durere surdă în piept, o amintire. Simțeam usturimea în palme, în tălpi, în mușchi. Dar ce mă deranja cel mai tare era altceva. Îi simțeam privirea din tribune. Fiecare părticică din mine o simțea. Mă ardea, mă scormonea.

Sebastian era acolo. Nu înțelegeam de ce venea la jocurile mele, de ce părea interesat, de ce... de ce nu înțelegeam nimic din el. Niciodată nu fusesem la vreun meci de-al lui. Și totuși, el era mereu prezent. Și azi, la meciul ăsta, unde sunt căpitanul echipei mele... el stătea acolo, în tribune, sărutându-se cu altcineva. Cu o blondă.

Am trimis o minge atât de puternic încât a ricoșat până în băncile din fața tribunelor. Scorul era 30-4. Deja câștigaserăm. Dar eu voiam să continui. Să sparg mingea. Să crăp podeaua. Să urlu fără cuvinte.

Privirea mea se mută între Sebastian și Ryan. Amândoi mă priveau. Ryan mă făcea să vreau să arunc ceva în el. Mă înșelase, și totuși, el era cel supărat. Iar acum... trupul lui era sub o altă fată. Mâinile lui urcau de la talia ei până la fund, iar buzele lui își făceau drum pe gâtul ei. Și atunci o recunosc.

Denise. Fata care îmi spusese să stau departe de iubitul ei. Ironia? Nici nu știam sigur dacă îl mai consideram pe Ryan al meu. Dar dacă soarta îl voia pentru mine, cine eram eu să refuz? Nu sunt naivă. Știu că Sebastian mă vrea. Se vede în fiecare privire, în fiecare joc la care vine. Dar nu am mai interacționat. Nu după petrecerea aia.

Se lăsase noaptea când primesc mesaj de la colega mea de cameră.

„Lilith, am nevoie urgent de o favoare. Te rog."

„Ce favoare, la ora 11 noaptea?"

„Am un colet în easybox. E ultima zi să-l iau."

„Și nu poți merge tu?"

„Sunt la ieșirea din oraș, la curse."

„Ce curse?"

„Cursele de mașini. Pariuri, adrenalină. Nu pot să cred că nu știai."

„Vrei coletul ăla sau nu?"

„Vreau! Mulțumesc!"

Oftez. Mă ridic și mă îmbrac lejer – hanorac negru cu glugă, adidași albi. Caut pe Google cel mai apropiat easybox, îmi iau telefonul și ies. Cobor cele trei etaje în grabă, apoi mă strecor printre blocuri. Ajung la easybox. Îmi trag gluga mai bine pe cap și îmi scanez privirea în jur.

Totul pare liniștit. Ridic coletul, dar la întoarcere decid să aleg un alt drum, mai scurt. Merg tot printre blocuri, dorindu-mi ca plimbarea de seară să se încheie repede. Dar atunci aud vocile.

„Ai ales să fuți fata greșită, Sebastian!" spune un băiat înalt, cel puțin 1,80.

„Alyssa era iubita mea! Nu aveai niciun drept!"

„Nu am timp de asta," răspunde Sebastian calm, neclintit.

„Dar ai avut timp să o fuți!" – pumnul pornește spre fața lui.

Sebastian îl prinde din aer. Îi spune ceva, dar nu aud. Încă un croșeu – evită. Se enervează și-l lovește în stomac. Băiatul se clatină. Încă o mișcare rapidă – genunchiul lui Sebastian în abdomenul celuilalt. Corpul cade inert. Rămas fără aer. Inconștient.

Îngheț.

Nu. N-am ce căuta aici. O iau rapid pe o alee laterală. Dar abia fac câțiva pași și o mână mi se strecoară în jurul taliei. Alta mi se pune pe gură. Simt un parfum puternic, amestecat cu fum de țigară. Mă zbat. Nu pot să țip.

„Pleci așa de repede, roșcato?" îmi șoptește la ureche o voce joasă, mătăsoasă și periculoasă.

„O să-ți dau drumul dacă nu țipi, da?"

Dau din cap. Îi simt privirea pe chipul meu. Mâna de pe gură dispare. Cea de pe abdomen rămâne nemișcată. Respir greu.

Ce naiba tocmai am făcut?

***

EDITAT