Sebastian

Capitolul 9

SEBASTIAN

Simt cum viața i se scurge din el, lent, ca o ploaie care sapă pământul cu picături grele. Fiecare geamăt e un omagiu adus haosului care zace în mine. Sunt în temnița asta de ore bune, dar nu m-am plictisit. Sângele cald care mi se prelinge pe cuțit îmi dă un soi de pace. Aici jos, în întunericul ăsta umed, sunt acasă. Aici nu trebuie să mă prefac.

Sunt următorul în linie să devin Capo al Camorrei. Fiul Senatorului rus, ascuns sub o mască impecabilă de student model, iubitul perfect, atlet de elită. Dar în realitate? Un criminal înnăscut. Un monstru îmbrăcat în Versace și parfum Tom Ford. Nimeni nu bănuiește nimic. Tatăl meu mereu a spus că puterea nu stă în forță, ci în iluzie. Iar iluzia mea este perfectă.

Ronan Alister, tatăl meu, e diavolul însuși. Și totuși, chiar și el mă teme. Nimeni nu știe de existența mea până la doisprezece ani. Apoi, am început „antrenamentul". Până la șaisprezece ani, ucisesem deja primul om. N-a fost greu. Mi-a cerut milă. Întotdeauna cer milă. Dar mila e un lux pe care nu mi l-am permis niciodată.

– AAH! Nu-ți spun ruta pe care o folosește Bravta pentru droguri! Poți să mă omori!

Îl privesc. Tremură. Sudoarea i se prelinge pe frunte și sângele îi curge din palma unde îi lipsesc trei degete.

– Dragul meu... de ce aș face eu una ca asta?

Zâmbesc și îi tai încă un deget. Al patrulea. Suntem aici de două zile. De obicei cedează după al șaptelea. E un joc. Un ritual. El plânge. Eu zâmbesc.

– Bine! Lângă portul cu vapoare! Folosesc drumul de coastă... te rog, te implor...

Se uită la mine cu buza de jos tremurând. Aș putea să-i iert viața. Dar n-ar fi drept.

– Știi ce e ironic? N-ai murit pentru ce ai făcut Camorrei, ci pentru ce i-ai făcut fiicei tale de zece ani.

Apăs trăgaciul. Un singur glonț. Capul lui cade pe spate, iar liniștea revine. Liniștea pe care o iubesc. Părăsesc celula, urcând scările grele din piatră. Mirosul de sânge și metal îmi rămâne în nări. Mă dezbrac pe holul gol, sângele a pătat deja tricoul alb. Îl arunc. Intră în duș cu apa fierbinte. Încă o misiune îndeplinită.

Facultatea. Acel teatru ridicol în care fiecare își joacă rolul. Eu? Studentul model, sportivul de aur, moștenitorul perfect. Realitatea? Sunt un ticălos cu sânge pe mâini și iadul în inimă.

Intru plictisit. Privirile mi se lipesc de piele. Femeile? Toate își doresc să fie iubita lui Sebastian Alister. Să fie „aleasa". Nu știu că fiecare dintre ele a plecat cu o cicatrice invizibilă. Nu fizică. Emoțională. Nu pot iubi. Nu mă pot atașa. Sunt născut stricat. O jucărie de lux fără instrucțiuni. Iar cine încearcă să mă repare, sfârșește în flăcări.

Și totuși, azi... azi o văd pe ea. Lilith Volkov. Noua mea distracție.

Stă în cantină, îmbrăcată în niște pantaloni de trening gri și un tricou cu mesaj provocator. Cocul ei e ciufulit, ochii obosiți. O văd cum oftează. Rănită. Perfectă. Mica mea zeiță spartă. Vreau să-i ating crăpăturile. Să le lărgesc. Să o fac să strige. Să plângă. Să mă roage.

Nu pentru sex. Pentru control.

O ființă atât de fragilă și totuși... încă se ține pe picioare. Interesant.

Mă așez direct în fața cozii. Femeia de la cantină se uită la mine cu frică. Le place. Puterea mea e vizibilă. O simt și ele. Ele simt când un prădător intră într-o încăpere. Și totuși... aleargă spre colții mei.

Nu mă pot abține. Mă întorc din nou spre ea. Îi studiez trăsăturile. Umerii încordați. Gâtul subțire. Ochii care ascund o mie de bătălii.

Lilith Volkov, născută în Grecia. Mutată în România. Un frate, o soră. Cazier curat. Dosar psihologic sigilat. Asta mă intrigă.

De ce e sigilat? Ce ascunde?

O văd zilele următoare. Se plimbă prin campus cu pași mici. Fiecare mișcare e un dans al resemnării. Nu mai e zâmbitoare. Ryan. Fostul iubit. Am auzit discuții. A înșelat-o. Fraierul.

Și totuși... ceva s-a întâmplat. Ea nu-i ca celelalte. Nu se agață de mine. Nu mă caută cu privirea. Nu încearcă să-mi scrie pe Instagram. E imună?

Nu, șefa. Nimeni nu e imun la mine.

Curiozitatea se transformă în nevoie. Încep să o caut în fiecare pauză. În fiecare hol. Încep să știu când are antrenamente. În ce zile merge la sală. Îi știu orarul. Cine sunt colegele ei. Ce mănâncă la prânz.

O obsesie e ca o infecție. Se instalează lent. Și când devii conștient, e prea târziu. O visez. Îmi imaginez cum arată când plânge. Cum ar fi să o am în genunchi, spunându-mi că are nevoie de mine. Cum ar fi să o prăbușesc.

Dar ceva mă oprește.

Ea nu e ca celelalte. Are un perete ridicat. Și e distractiv. Să-i scot cărămidă cu cărămidă. Să o fac să mă vadă. Să o atrag în haosul meu.

Sunt Sebastian Alister. Și ea încă nu știe.

Dar va afla.

***

EDITAT

Știu nu este cel mai bun însă încerc sa revin si sa profit de greva asta a profesorilor .Oricum I'm back!