Sebastian

Capitolul 18

LILITH

31 Octombrie, 17:56

Încercam să mă dezmeticesc după ce Sebastian mă lăsase acasă, dar tot ce simțeam era o apasătură grea în piept și un nod în gât care refuza să se mai desfacă. Am ajuns să adorm cu hainele pe mine, cu gândul la el și la toate lucrurile pe care mi le spusese, cu vocea aceea joasă, care-mi încălzea pielea ca o flacără pe o noapte friguroasă. Era ceva ce nu puteam să ignor, o tensiune pe care n-o mai simțisem până atunci, ceva care mă făcea să-mi pierd controlul, să uit cine sunt și ce ar trebui să fac.

Dar în același timp, o altă senzație mă bătea la cap – un instinct primar, ceva care mă făcea să mă întorc des spre ușă, să simt că sunt urmărită, că cineva mă pândește în umbră.

Într-un moment de luciditate, am hotărât să merg la magazinul de lângă colț, poate să-mi iau ceva de mâncare, ceva care să-mi distragă gândurile. Nu mâncasem nimic de ieri, dar foamea nu era decât o șoaptă slabă pe lângă frica care-mi devora stomacul. Am luat câteva snackuri și niște dulciuri – pentru că da, fără dulciuri nu pot trăi, oricât de mult m-ar chinui restul. Sebastian mi se învârtea în cap ca un ecou care refuza să dispară.

„Ziua mea începe și se termină cu el," mi-am spus în sinea mea, încercând să-mi calmeze bătăile inimii. Dar, în timp ce mă îndreptam pe stradă, cu pașii nesiguri, am simțit iarăși priviri grele pe mine, un fior rece care-mi străbătea șira spinării. Am scos telefonul și am trimis locația mamei, ca să nu mă mai simt atât de singură în lumea asta urâtă.

Am luat colțul pe stradă și, exact când credeam că o să scap, cineva m-a apucat brusc de păr și mi-a acoperit gura cu un material aspru, iar eu am început să mă zbat ca o pisică speriată.

„Stai dracu' cuminte odată!" a țipat o voce gravă, autoritară, care mă făcea să simt că nu am nici o șansă. M-am zbătut din răsputeri, lovind cât am putut în coaste, dar fără succes.

M-am trezit cu capul greu, cu o durere care pulsa în toată fața. Ochii mi se închideau și se deschideau, și tot ce puteam vedea erau cioburi peste tot – pe jos, pe mine, în jurul meu. Sângele curgea șiroaie pe pielea mea, pe haine, și simțeam fiecare tăietură ca pe o înțepătură care-mi ardea sufletul.

Eram într-o dubă. Sunetul motorului urla, iar curbele erau luate atât de violent încât mă izbesc de pereții și de cioburile care mă înconjurau, fiecare șoc mă făcea să mă simt ca și cum aș fi fost zdrobită în bucăți.

Am încercat să mă ridic, dar picioarele îmi tremurau și mă simțeam ca o păpușă strivită de mâinile unor oameni urâți și fără suflet.

„Vreau acasă," mi-am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut în hohotul disperării.

Pe fundal, am auzit două voci baritonale, bărbați probabil, discutând ceva despre traseu și planuri. Una dintre voci a spus ceva de Canada, iar alta a râs cu un ton sarcastic.

„Suntem aproape de ieșirea din Canada."

„De ce ocolim atât ca să ajungem în Rusia? Șeful o vrea."

„La cât de urâtă o să iasă după drum, nu cred că o să o mai vrea."

Râsetele lor m-au făcut să simt o tăcere apăsătoare în piept, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost un pumn care mă lovea în stomac. Nu eram în Las Vegas, nu eram aproape de casă. Eram prizonieră în ceva ce nu-mi puteam imagina, într-un coșmar fără sfârșit.

Am încercat să-mi amintesc cine sunt, de ce s-a întâmplat asta, dar gândurile se învârteau haotic, iar frica mă paraliza. Mi-am promis că nu o să plâng. Nu în fața lor. Asta ar fi însemnat să le dau putere.

Durerea fizică era mare, dar cea sufletească mă măcina mai tare. Înjur fiecare tăietură, fiecare fir de păr rupt din capul meu, fiecare zi în care nu am mâncat sau băut. Cum s-a putut întâmpla asta? Cum eu? Cine a văzut în mine o țintă ușoară? Am fost prea retrasă, prea invizibilă? Asta nu trebuia să se întâmple.

Duba s-a oprit brusc și ușile din față au fost izbite cu putere. Două bărbați, amândoi cu barbă, cu mușchi și cu pistoale în mâini, au coborât. S-au uitat la mine ca și cum aș fi fost o apariție neașteptată, o fantomă.

„De ce dracu' e tăiată toată?" a întrebat unul, pufnind nervos.

„Am fost cu tine tot timpul, de unde să știu?" a răspuns celălalt.

„Suntem morți dacă o ducem așa, plină de tăieturi."

„Zici?"

„Da, cum pula mea să fie tăiată și proasta asta?"

„Sticle tale de bere, tâmpitule!" a exclamat primul, după ce a observat că cioburile care mă tăiaseră erau verzi.

M-au privit cu ochii mari, parcă neînțelegând cum am reușit să supraviețuiesc până aici.

„Ai încercat să te sinucizi, mă?" au întrebat amândoi, iar eu i-am privit cu o combinație de ură, frică și neputință.

Am vrut să le răspund, dar abia reușeam să scot un murmur, gâtul mi-era atât de uscat încât cuvintele s-au blocat pe jumătate.

Unul dintre ei a scos o sticlă de apă și mi-a întins-o. Am băut cu nesaț, ca și cum mi-ar fi dat o doză de viață.

„Dacă te voiam moartă până acum, erai. Întrebarea e, tu vrei să te omori?"

„Nu, nu vreau să mă sinucid..." am șoptit, cu voce slabă, încercând să par sinceră, dar și speriată de ce va urma.

„Vrei să te sinucizi?"

„Nu."

„A zis că nu, mă, prostule," au râs ei, dar în ochii lor se citea un amestec de uimire și oarecare respect față de rezistența mea.

Înăuntrul dubei, am simțit cum frica se amestecă cu o furie rece. Furie pe faptul că sunt atât de neputincioasă, pe faptul că mi-au furat viața, pe faptul că nu pot face nimic.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care credeam că am controlul. La Sebastian și la lumea lui, la petrecerile ilegale, la cursele nebunești care mi-au schimbat viața. Toate păreau acum atât de îndepărtate, departe de iadul în care mă aflam acum.

Dar tot în mijlocul acestui haos, am simțit o scânteie, un impuls să nu cedez, să nu pierd lupta. Am început să-mi spun în gând tot felul de glume negre, încercând să-mi salvez mintea de la nebunie.

„Ok, Lilith, hai să fim realiste," mi-am spus cu voce tare, încercând să nu plâng. „Ești într-o dubă plină de cioburi, plină de sânge, cu doi tipi mușculoși care probabil te vor vinde bucăți-bucăți. Nu ești în Vegas, ești într-un film prost de groază. Respira adânc, încearcă să găsești o cale."

Dar momentul acesta de luciditate a fost scurt. Când am auzit iar motorul dubei pornind, am simțit cum inima îmi sare din piept. Nu știam ce va urma, nu știam dacă Sebastian va veni, dacă cineva mă va găsi, dacă voi avea vreodată o șansă.

În acea clipă am înțeles că viața mea se schimbase pentru totdeauna. Și indiferent de cât de mult voiam să râd de absurdul situației, de cât de mult voiam să mă țin de viață cu orice preț, adevărul era că eram singură. Foarte, foarte singură.

Duba s-a îndepărtat în noapte, iar eu am închis ochii, sperând ca următorul capitol al poveștii mele să nu fie cel care mă va ucide.

*

 EDITAT.

Mâine o sa ma întorc in țara! Și o sa reîncep sa postez din nou capitole!❤️