Sebastian

Capitolul 19

LILITH

Nu știu cum să descriu exact momentul ăla în care lumea mea a început să se prăbușească ca o piesă de domino aruncată fără grijă pe o masă instabilă. Doar că, în loc de dominos, erau fragmente din viața mea care se făceau bucăți. Bucăți pe care nu le mai puteam pune la loc. Și pentru care nici nu aveam instrucțiuni de asamblare.

Mă trezisem în acea încăpere sumbră dintr-un club care, în altă viață, probabil fusese elegant. Acum? Un cuptor de durere, transpirație și o mulțime de mirosuri ce se luptau să se facă auzite – de la sângele uscat pe canapea, la ceva care semăna suspect a iz de bere ieftină și praf de țigară.

Picioarele îmi tremurau, iar fiecare pas era o conversație mută între corpul meu și mintea care încă se împotrivea să accepte realitatea: eram prizoniera unor necunoscuți, undeva departe de casă, într-un colț de lume pe care-l auzisem doar în poveștile sumbre de pe net.

„Lilith, ești curajoasă. Ai să faci tot ce-ți spunem și nu o să pățești nimic rău." Vocea era calmă, dar fără urmă de empatie. Era Ash, omul ăla cu ochii albaștri de un albastru care îți făcea pielea de găină, dar nu pentru că era frumos. Ci pentru că era frig, rece, ca un ghețar care-și anunță avalanșa.

Am încercat să nu mă uit prea mult la el, să nu îi dau satisfacția că îmi știe teama. Dar mi-am dat seama rapid că degeaba: orice mișcare, orice gest, orice clipire era sub lupa lui ascuțită.

„În 20 de minute vrei să fii gata." Vocea lui avea un ton comandant, dar mă întrebam cum poate cineva să facă duș și să se schimbe cu un set de haine care păreau să fi văzut mai multe războaie decât mine.

M-am aplecat să ating o canapea care, pe bune, mai mult aducea cu un platou de carnagiu și resturi misterioase. Am fost tentată să întreb dacă păturile alea sunt „de sezon" sau dacă au fost acolo încă de pe vremea când Lenin s-a hotărât să ia o pauză în zona asta.

Apa rece din duș m-a trezit cu o zgârietură ascuțită în piept. Parcă simțeam cum sângele de sub piele vrea să țopăie afară și să strige după ajutor. Am închis ochii și mi-am spus că dacă rezist 20 de minute aici, atunci pot să rezist orice.

M-am îmbrăcat cu pijamaua aia ciudată care era mai degrabă o glumă: un sutien care părea să fi fost făcut pentru o păpușă Barbie și o rochie lungă, care-mi fura toate mișcările, ca și cum mi-ar fi zis „Hai să-ți arăt eu cum e să fii ținută captivă!"

Am ieșit din baie, iar în fața mea s-a ridicat o siluetă care părea că s-a născut pentru a-mi strica ziua – și oricând vreau eu să mă mai gândesc la ideea asta, îi mulțumesc minții mele că și-a făcut treaba și mi-a strecurat un zâmbet amar pe față.

El. Ash. Mai înalt decât Sebastian, cu ochii ăia albaștri care păreau să vadă până în sufletul meu, dacă sufletul acela mai exista.

„Mergi." Vocea lui era joasă, aproape murmurată, dar cu o hotărâre care nu admitea negocieri.

Lângă el, ușa se deschide și fără să mai am vreme să protestez, mă împinge ușor să trec pe lângă el. În interior, aerul părea să fi fost furat de tot ce fusese odată acea încăpere.

În dreapta, o ușă veche, cu vopseaua scorojită și cu un mâner care scârțâia când îl apăsam. O combinație între un scenariu horror și o comedie neagră, pentru că eu, în toată situația asta, îmi imaginam cum un fantomă ar putea să iasă din acel colț și să-mi spună: „Ce faci aici? Ai greșit ușa, copilă."

Am deschis și am intrat. Pe masa mare, rotundă, cu scaunele așezate ca niște spectatori la o piesă de teatru, stătea omul care mi-a zdruncinat lumea – un bărbat plin de sânge.

Acel bărbat care purta greutatea vârstelor în barba lui grizonată și care sorbea whisky-ul ca și cum ar fi fost ultima picătură dintr-un pocal ce ținea viața întreagă în echilibru fragil.

„Semeni cu mama ta, Lilith." Vocea lui era blândă, dar ochii ascundeau o sclipire rece, tăioasă, ca o lamă.

M-am simțit cumva ca într-un film prost regizat, unde personajul principal trebuie să stea să asculte monologul antagonistului, doar că aici, monologul era real, iar eu nu aveam nici măcar popcorn.

„Cine ești?" am întrebat, cu vocea tremurândă, dar încercând să par puternică.

„Răspunde la întrebarea mea, și eu îți răspund la a ta." A fost răspunsul lui , calm ca o noapte fără lună.

„Ce mai face Rosé?" Am încremenit. Numele mamei mele rostite ca o amintire atât de vie că aproape că puteam să-i simt parfumul, dar și durerea pe care o purta fiecare cuvânt.

„De unde o știi pe mama?" am întrebat, începând să simt cum un nod strânge în gât.

„Răspunde la întrebare, Lilith." A insistat el.

Am înghițit în sec, cuvintele mi se blocau în gât ca niște pietre. „Sănătoasă." A fost tot ce am putut să spun, de parcă doar așa puteam să țin trecutul închis într-o cutie sigilată.

Apoi am simțit cum camera se micșorează, iar cuvintele lui Volkov erau ca niște umbre care se întind și mă apasă.

„De ce Volkov? De ce nu Cavallaro? De ce tatăl tău și nu mama ta?"

„El a fost primul." Am încercat să mă feresc de privirea lui.

„Te-a părăsit?" Vocea lui era ca un ciocan care lovea ziduri vechi.

„A mers să cumpere lapte și nu s-a mai întors." Am spus asta cu o voce prea calmă, dar am văzut rânjetul care i-a răsărit pe față.

„Nu te-a părăsit. Mama ta a fugit."

Și atunci totul s-a rupt. În mintea mea, în sufletul meu, în tot ce crezusem până atunci. Omul ăsta care-mi stătea în față era un străin și totodată o legătură ce nu-mi dădea pace.

„Eu sunt Remo Cristian Volkov. Și sunt tatăl tău." Vocea lui nu mai era un șoptit, ci o declarație care închidea și deschidea porți, fără să mă lase să aleg.

Am vrut să țip, să fug, să urlu tot ce simțeam. Dar în locul acela, în acea cameră, nu mai aveam aer. Nu mai aveam scăpare.

***

EDITAT!-guys am mâncat o punga de  chipsuri de când tot editez.

Hopaa......