Sebastian

Capitolul 10

LILITH

L-am văzut. A trecut nepăsător de coada de zece persoane la care așteptam de mai bine de douăzeci de minute. Avea o blondă scundă, dar cu forme apetisante, agățată de braț, râzând strident la orice prostie pe care o murmura el. Am văzut cum m-a căutat cu privirea în mulțime, de parcă nu putea pleca fără să se asigure că m-a tulburat.

Dar el nu era al meu.

Și nu cred că va fi vreodată. Așa cum nici Ryan n-a fost.

L-am împărțit pe Ryan. Și eu nu împart. Mai ales nu ce iubesc. De fiecare dată când am împărțit ceva ce iubeam, mi-a fost returnat spart, zgâriat, stricat. Ca o păpușă veche pe care ai ținut-o în brațe cu tot sufletul și ți-a fost smulsă, doar ca să o primești înapoi cu ochii lipsă. Și-atunci... ce rost mai are să iubești dacă iubirea doare în halul ăsta?

Omul pe care îl consideram iubitul meu — deși „iubit" e un cuvânt mult prea mare pentru ce era el — nu m-a avut niciodată cu adevărat. N-a avut voie. Trupul meu nu i-a fost oferit. Și nu din pudoare. Din teamă. Mereu a existat o voce în mintea mea care îmi șoptea că voi regreta. Că va fi urât. Că o să doară mai mult decât orice mângâiere. Am ignorat vocea aia de câteva ori... și de fiecare dată ea s-a întors mai puternică. Urlând. Amenințând. Prevestind.

A avut dreptate.

Ryan mi-a lăsat o urmă. O amintire arzătoare sub forma unei palme peste față. Mă ustură și acum, chiar dacă au trecut zile. Mă ustură mai mult sufletul decât pielea. Nu pentru că nu știam că e capabil de violență. Ci pentru că n-am vrut să recunosc. L-am mințit pe el, dar mai ales pe mine.

Nu știu dacă între noi a fost vreodată dragoste. Cred că a fost o amiciție pasională, camuflată sub săruturi nepotrivite și promisiuni goale. Dar nici măcar asta nu pot s-o iert. Pentru că, vezi tu, nu sunt genul care iartă. Sunt genul care învață. Și apoi rănește.

Nu sunt Afrodita. Nu sunt zeiță. Dar sunt frumoasă. Îmi văd chipul în oglindă și știu ce pot provoca. Și dacă tot mi-a dat o palmă doar pentru că a crezut că m-am culcat cu Sebastian... de ce să nu-i ofer motivul real pentru care să sufere?

Vocea din mine, aceea care m-a împiedicat până acum, acum mă încurajează. Mă provoacă. Și nu știu dacă o urăsc sau o iubesc. Dar știu că vreau s-o ascult.

Ajung, într-un final, în fața doamnei Cristina. Are vreo patruzeci și ceva de ani și pare că a văzut multe. Însă mereu are un zâmbet cald pentru fiecare dintre noi. E o scumpete. Mâncarea ei chiar e comestibilă — lucru rar în cantina asta tristă. Îi mulțumesc, și cu tava în mână, mă îndrept spre colțul cel mai întunecat al sălii. Lângă perete. Departe de ochi curioși.

Nu sunt antisocială. Dar nici nu simt nevoia să mă arunc în brațele tuturor. Prefer liniștea. Prefer umbrele. Prefer singurătatea, uneori, pentru că e mai sinceră decât majoritatea oamenilor. Învârt în spaghetele mele cu furculița, fără chef, până când o aud pe Alexandrina — fata din camera de vizavi — țipând către cineva.

— Nu pot să cred că nu știi de petrecerea de pe 30!

Ridic o sprânceană, fără entuziasm.

— Ce petrecere?

Se întoarce spre mine, cu ochii mari, de parcă aș fi comis un sacrilegiu.

— Petrecerea Păcatelor, fata! În fiecare an, de când erau în liceu, organizează ceva masiv. Pe 30 octombrie. Noaptea Diavolului.

— De ce nu pe 31, de Halloween?

Îmi aruncă o privire dezaprobatoare, ca și cum întrebarea mea ar fi fost pur și simplu imbecilă.

— Pentru că 30 e Noaptea Diavolului! Înainte era o noapte de farse nevinovate: hârtie igienică în copaci, uși sigilate cu bandă. Acum... păcatele au dus totul la extrem. Incendii, graffiti cu mesaje criptice, ritualuri. Ei dețin un club — Inferno — în inima Las Vegasului. Și acolo... se întâmplă lucruri. Droguri. Femei. Jafuri. Plăceri. O noapte acolo te schimbă. Te murdărește. Te face dependentă.

Mă uit la ea, curioasă.

— Și voi chiar credeți că sunt zei?

Râde scurt.

— Unele fete se roagă la ei. Altele doar speră să fie alese pentru o noapte.

Simt cum mi se blochează gâtul. Iau o gură de apă, dar aproape mă înec. Încerc să-mi recapăt respirația, în timp ce creierul meu încearcă să proceseze tot ce a spus.

Îmi ridic privirea. Sebastian stă câteva mese mai încolo. Cu grupul lui. Cu acea prezență de lider care nu are nevoie de cuvinte. Spatele lat, umerii puternici, brațele care par făcute să cuprindă și să zdrobească. Are o aură de pericol, dar și de siguranță. Paradoxal.

Mă uit la el. Și simt cum privirea mea îl arde. Se întoarce. Mă vede. Și mă fixează.

Ochii lui sunt întunecați. Însă acolo e o flacără. Mică. Periculoasă.

Zâmbește. Lent. Provocator. Ca un păcat care știe cât de dorit e.

Nu mă întorc. Nu clipesc. Accept jocul.

Pentru că și eu pot arde.

Iar Noaptea Diavolului poate fi momentul în care ard tot ce a mai rămas din fata care ierta.

***

EDITAT

Buna fetelor!!!Stiu ca nu este cel mai bun însă am revenit.Cel puțin o sa încerc sa postez mai des!