Sebastian

Capitolul 20

LILITH

Încăperea era apăsătoare, iar aerul greu părea să absoarbă fiecare suflu de speranță care îmi rămăsese. Lumina slabă, care venea dintr-un bec stins, se oglindea pe podeaua murdară, plină de praf și resturi de țigară. M-am sprijinit de perete, tremurând, nu doar din cauza frigului care se strecurase pe sub haine, ci dintr-o panică adâncă, care îmi măcina sufletul.

„Ce? Tatăl meu?" am șoptit aproape neîncrezătoare, simțindu-mi inima bubuind violent în piept.

Bărbatul din fața mea, cu ochii săi reci și adânci, a dat din cap încet, cu o gravitate care parcă sfida orice fel de speranță pe care o mai aveam.

„Da," a răspuns el simplu, fără urmă de emoție.

Respirația mi s-a blocat o clipă, ochii mi s-au umplut de lacrimi nevinovate. „Nu ai cum să fii tatăl meu. Mama nu ar fugi niciodată. Nu! De ce propriul meu tată m-ar răpi și m-ar face să trec printr-un iad doar ca să îmi spui că mama mea e o scorpie?"

Am simțit cum lacrimile încep să-mi curgă pe obraji, iar gândurile mele se învârteau haotic. Dar el nu a cedat, nu a arătat nici o urmă de regret sau milă.

„Aveai trei ani când te-am luat de lângă mine. O vârstă fragedă."

Am strâns din dinți și am privit fix în ochii lui, neînțelegând ce se întâmplă. „La acel moment nu eram sigur că ești fiica mea."

Simțeam că nu mai pot respira. „Mai am o soră, cum de m-ai răpit numai pe mine?"

Bărbatul și-a încrucișat brațele și a răspuns calm, de parcă spunea ceva firesc, lipsit de orice dramă. „Ea nu e fiica mea."

M-am încruntat. „Da, eu sunt cea mai mică din familie. Logic ar fi ca sora mea mai mare să fie fiica ta."

„Când eu am cunoscut-o pe mama ta, nu am știut că mai are copii până când fostul ei iubit nu a apărut la ușa noastră," a început el, vocea lui fiind la fel de rece ca și privirea. „A început să țipe că s-a săturat să aibă grijă de sora ta și că nu a făcut-o singur. Aveai trei ani pe vremea aia. Noi eram logodiți. Eram nervos așa că am plecat să-mi limpezesc gândurile. Iar când m-am întors am găsit inelul mamei tale pe masă, alături de pantofiorii tăi. Originea mamei tale e în Europa, de aceea am căutat-o pe acest continent."

O senzație de greață mi s-a urcat în gât, încercând să dau sens cuvintelor lui, să le înțeleg, să le accept. „Am crescut alături de mama și de tatăl meu vitreg. Mama mi-a fost mereu alături. Nu poți să vii și să îmi spui că ești tatăl meu fără o dovadă."

El a zâmbit slab, cu o scânteie de tristețe ascunsă în privire. „Crezi că după ce te-am căutat aproape 15 ani, te-aș fi luat fără nici o asigurare? Moya Doch', ești mai deșteaptă decât atât."

Am simțit că sufletul meu se rupe în două, lacrimile au început să-mi curgă cu hotărâre. Mereu am crezut că nu sunt de ajuns, că am fost abandonată, că nu merit iubire. Dar acele cuvinte, simple și sincere, „Sunt mândru de tine," au aprins o flacără de speranță în mine. Voiam să-l cred, voiam să cred că nu meritam să fiu părăsită.

Dar omul ăsta m-a răpit. M-a ținut nemâncată zile întregi și m-a rănit. Mă simțeam mai bine cu ideea că nu aveam tată. Măcar eram în siguranță.

El a făcut un pas înainte, încercând să se apropie, dar m-am ferit rapid. „Nu plânge," a spus el, vocea blândă dar fermă.

Am făcut trei pași înapoi și i-am spus cu voce tremurândă: „Nu te apropia."

„Ce ai vrut să spui că te-am făcut să treci printr-un iad? Știi că atunci când ești răpit poate fi puțin traumatic, însă ai avut mâncare, haine și un drum liniștit."

M-am uitat la el, ochii mei scânteind de furie și neîncredere. „Ce ai zis? Mâncare? Nu am mai mâncat de când am părăsit Las Vegas. Apa am băut de-abia ieri. Și un drum liniștit?" Am ridicat mâneca rochiei, dezvăluind rănile deschise de pe braț. „Ți se pare că am avut un drum liniștit?"

El m-a privit confuz, ca și cum eu eram nebuna. De ce toată lumea se uita la mine ca la o nebună? Eu eram victima, ei erau răpitorii!

„Cine te-a adus?"

„Ai memorie de peste auriu? Nu mai știi pe cine ai trimis să mă răpească?" Am strigat după băiatul care mă adusese din cameră.

Uluit, a făcut un semn și am rămas singură în încăpere. M-am dus către fereastra mică, primul etaj, o priveliște către o lume de care mă simțeam străină și înfricoșată. Mi-am pus picioarele pe pervaz și am trecut cu grijă pe partea cealaltă. O adiere de vânt mi-a ridicat rochia, iar eu am simțit adrenalina curgând în vene.

„Cât de proastă mă crezi? Pe bune acum." Mi-am șoptit mie însămi, în timp ce mă țineam cu o mână de teava care scurgea apa de pe acoperiș.

Am sărit.

Făcusem pasul cel mare. Îmi trebuia o mașină și bani. Clar aveam nevoie de bani. Apoi să găsesc drumul spre libertate.

Am alergat spre garaje, plină de emoție și frică. Am căutat printre mașinile parcate una cu cheia în contact.

Am găsit una. Am deschis ușa, am ajustat scaunul și am pornit motorul. Am făcut o cruce în gând și am apăsat accelerația.

Am luat-o pe aleea asfaltată, inima bubuind de parcă voia să-mi iasă din piept. Nu era nimic suspect în jur, doar un pustiu apăsat. „Deschide poarta, te rog eu mult, șefu'," am murmurat în timp ce am văzut porțile mecanice cum se deschid încet.

Am ieșit în drum, urmând un traseu incert spre civilizație. Am văzut o benzinărie în față și am oprit.

„Bună ziua, pot să vă rog să mă ajutați cu un telefon? Mi-am pierdut telefonul," am spus timid femeii de la tejghea.

Mi-a întins receptorul cu o privire curioasă.

M-am pregătit să formez numărul când am auzit o voce cunoscută, care mi-a smuls inima din piept:

„Lilith?"

Însă la telefon aud o voce mult prea familiară ''Sebastian? Ce faci cu telefonul surori mele?"

**

EDITAT-In loc sa imi fac bagajul si eseul la chimie, scriu pe wattpad.

Nu este cel mai bun capitol da măcar am revenit. De asemenea instagramul unde puteți lua legătura cu mine! Ig:esmeray._raven