Sebastian

Capitolul 13

LILITH

"O să spargem casa primarului!" îmi șoptește ea.

"Ce facem?!" țip, iar masa noastră atrage din nou atenția cantinei.

"Deci, Doc," zice și îmi arată un tip de la masa lui Sebastian. "E fiul primarului. El se ocupă de producerea biletelor. Majoritatea celor care participă la Noaptea Diavolului fac rost de la el. E cel care împarte cele mai multe bilete, după el urmează Cloud, Ozzy și Lucky. Sebastian, Ace, nu oferă nimănui bilete. Fiecare bilet are o culoare diferită, specifică fiecăruia."

"Culoare diferită? De ce?"

"Pentru că fiecare culoare semnifică o trăsătură de-a lor. Ce trăsătură, nu știu, însă știu ce culoare are fiecare. Doc e roșu, Cloud e albastru, Ozzy e alb, Lucky e negru, iar culoarea lui Sebastian nu o știu."

Eu o știam. Sebastian era verde.

"Și nu poți face rost de la altcineva? Trebuie să intri în casa primarului ca oamenii peșteri?"

"Nu, nu pot! Sunt dispusă să ofer și 200 de dolari, însă nimeni din afurisita asta de facultate nu l-ar vinde," zice enervată.

"Păi și unde intru eu în tot planul ăsta?" zic curioasă.

"După cum bine știi, studiezi informatica, de unde am și tras concluzia că ai putea reuși să oprești alarma o oră sau două. Cât să fac și eu rost de un bilet. Ba chiar putem scoate profit. Luăm mai multe bilete și le vindem! Nu sunt singura dispusă să plătească peste 100 de dolari pentru un bilet."

"Viața mea, tu ești dispusă să mergi la închisoare pentru un amărât de bilet? Nu știu cum să-ți zic, dar mie chiar îmi place mâncarea caldă și un pat pufos."

"Hai, te rog, te implor, mă pun și în genunchi! Chiar am nevoie de ajutor și ești singura pe care o cunosc din departamentul de informatică. Te rog."

"Dacă ne prinde, te dau în gât. Mă jur pe trofeul meu de volei câștigat în clasa a treia."

"Iau eu toată vina, doar ajută-mă!" zice cu speranță în ochi.

"Te ajut," zic mai mult resemnată.

"Mersi! Mersi! Mersi!" țipă fericită din nou și mă prinde într-o îmbrățișare puternică. "Îți trimit totul diseară!"

27 Octombrie 2022, 20:30

Oricine putea vedea două fete care se plimbau când la dreapta, când la stânga, în fața unei porți aproape la fel de mari ca poarta de fotbal de pe teren.

La început nu ne dădea nimeni importanță. Însă minutele treceau și noi păream din ce în ce mai mult ca niște consumatoare de cocaină.

Draga mea colegă de cămin, Melisa, mi-a trimis SMS-ul cu adresa o seară înainte. Mesajul avea adresa și alte detalii pe care ea le-a considerat necesare. M-a scos din cămin la 18:15 ca să vedem când pleacă primarul de la primărie.

Nu păream deloc niște ciudate care i-au pus gând rău omului. Mai degrabă păream că vrem să-i furăm mașina și nimic mai puțin. L-am urmărit pe om până acasă, iar acum stăm ca proastele în fața porții lui de câteva ore bune.

Aveam laptopul pe picioare, încercând să trec de programele sofisticate și enervante. Mereu când reușesc să sparg unul, altul apare, ca ghiocelul din zăpadă.

Într-un final reușesc să-l sparg. Însă, pe măsura ce așteptam, curajul Melisei nu mai era așa de mare. Simțea și ea ce suntem pe cale să facem. Totuși, când mi-a auzit vocea spunând un simplu "Am reușit", speranța îi revine în ochi.

Cât timp am dat ture, am observat unde este securitatea mai strânsă și unde nu. Am ales ca cea mai simplă soluție a noastră să fie prin livada casei.

Mă văd în fața gardului înalt și sincer nu știu cum o să reușim să-l sărim. După multă holbare și foarte puțină acțiune, ne decidem ca eu să fiu prima care îl sare, ajutând-o eu după, având mai multă forță în mâini.

Melisa formează cu piciorul o scăriță, împingându-mă destul încât să pot pune un picior pe gard. După ce mă asigur că am urcat, îmi întind mâinile și cu toată forța mea încerc să o ajut să se ridice cât să poată să își pună unul dintre picioare.

21:30

Suntem în spatele casei, unde este piscina familiei. Ne uităm una la alta în timp ce pășim tiptil pe gresia bine lustruită, pe lângă șezlongurile extrem de scumpe și luminile plasate strategic. Ne apropiem de ușa de sticlă a imensei case. Ușor, ne încercăm norocul în speranța că este deschisă.

Cum nici de data asta nu ne-a dezamăgit Dumnezeu, deschidem ușa și pășim înăuntru.

"Wow!" zice Melisa cu o față uimită.

"Wow" este un cuvânt banal pentru o asemenea lucrare de artă. Totul era în alb și negru – fiecare mobilier, fiecare lustru sau canapea. Scările erau magnifice, ireal de frumoase. Însă la ce nu ne-am gândit noi este: care cameră este a lui?

"Da, arată superb, însă avem o problemă! Care cameră este a lui?" zic vizibil nervoasă.

"Știu care cameră este. Vino," zice și îmi ia mâna în a ei și mă ghidează.

"Cum de știi?" întreb curioasă.

"M-am culcat cu el atunci când nu aducea fetele în casa Frăției. Și m-a adus aici, în camera lui."

"Te-ai culcat cu el?"

"Da, însă asta e de domeniul trecutului. Mișcă-te."

Mă lovesc de mai multe ori pe drum, însă aceasta nu îmi dă drumul la mână. Urcăm niște scări și mergem atât de mult încât mi se pare că am făcut trei drumuri până la facultate și înapoi la cămin.

Într-un final ajungem la camera dorită, iar Melisa deschide cu grijă ușa. Nu apuc să admir camera, că Melisa mă trage înăuntru și îmi zice să mă pun pe căutat. Găsesc prezervative, snack-uri, filme clasice și foi cu note muzicale, însă nu găsesc afurisitele de bilete.

Văd cum Melisa începe să se streseze și mai tare, să devină panicată și să trântească sertarele.

Chiar când voiam să îi spun să fie mai atentă și să facă liniște, se aude ușa de la cameră. Iar eu și Melisa ne uităm cu groază în ochi una la cealaltă.

****

EDITAT