Sebastian

Capitolul 7

SEBASTIAN

Priveam cum sare. Cum lovește. Cum se transformă pe terenul de volei într-o fiară elegantă, controlând mingea și ritmul echipei. Pielea ei fină, abia expusă când tricoul i se ridică ușor, îmi atrage atenția. Picioarele ei lungi, coapsele tonifiate, modul în care tricoul se mulează pe corpul ei... e ireal cât de repede o imagine îți poate deveni drog.

Lilith Volkov.

Parcă fiecare mișcare a ei spunea ceva despre mine, ca și cum îmi provocase gândurile fără să rostească un cuvânt. Și partea care mă înnebunește cel mai tare? Nici nu știe. Sau poate știe. Poate exact asta vrea.

Inițial a fost doar o figură în ceață. O tipă care dăduse peste mine cu mașina, o studentă oarecare cu părul roșcat și ochii în care puteai să te pierzi. A fost o seară haotică. Droguri, molly, cocaină, marijuana... totul amestecat într-un cocktail care aproape m-a ucis. Când m-am trezit, ea era acolo, trăncănind despre nu știu ce carte, privind în gol ca și cum viața ei fusese un eșec ireversibil. Mă fascina. Nu pentru că era drăguță, ci pentru că era reală.

Îmi amintesc perfect. O văzusem și știam că o vreau. Așa funcționează lucrurile în capul meu — dacă vreau ceva, obțin. Mereu. Nici măcar nu știu ce mi-a venit când am încercat să o sărut în spital. Poate impulsul. Poate faptul că nu știam dacă o să am altă șansă. Poate curiozitatea. Sau poate, pur și simplu, era prima dată când cineva nu mă privea ca pe un trofeu, ci ca pe o problemă.

De obicei, când privesc o femeie, gândul îmi fuge imediat la cum o voi face să mă vrea. Apoi cum o voi abandona. Pentru că toate sunt la fel. Previzibile. Dă-mi o seară, și-ți pot spune toate replicile pe care le vor folosi ca să rămână în viața mea. Dar Lilith nu a spus nimic. M-a privit. Atât. Și din privirea aia m-am simțit disecat.

Nimeni nu face asta cu mine. Nimeni nu are tupeul.

Acum, când o văd pe teren, e altceva. Nu mai e fata care vorbea în șoaptă în spital, cu obrajii roșii și degetele tremurând. E o versiune întunecată a ei, cu o determinare care aproape doare. Are o violență tăcută în modul în care se mișcă. În ochii ei e un întuneric care strălucește. Și vreau să știu de ce. De unde vine? Cine a făcut-o așa?

E un contrast care mă macină. Vreau să o văd roșind din nou. Vreau să o fac să tremure — nu de frică, ci de emoție. Să văd dacă mai are acel fior al inocenței sau dacă a dispărut complet. Vreau să o corup, să o transform în ceva ce poate aparține doar mie. Dar nu pot s-o forțez. Nu pe ea. Cu Lilith nu merge așa.

Pe celelalte le cuceresc ușor. Le simt cum cad sub farmecul meu, cum își pierd mințile doar pentru că le zâmbesc. Denise, de exemplu. Acum e în spatele meu, sărutându-mi gâtul, în timp ce eu privesc meciul ca și cum nu există altceva în jur. Îmi mișcă mâinile pe abdomen, apoi pe spate, suspină ca o adolescentă disperată. Dacă n-aș fi fost atât de obsedat de Lilith, poate m-aș fi bucurat.

— Hai în vestiar, Sebastian... lasă-le pe proastele astea și vino cu mine, îmi șoptește Denise, în timp ce mă trage ușor de tricou.

O privesc fără chef. Mă prefac. Doar pentru că pot. Pentru că știu că o pot avea oricând.

Cobor cu ea în grabă, doar ca să-mi demonstrez mie că pot controla totul. Ajungem aproape de vestiar, iar ea își scoate bluza, lăsându-și lenjeria din dantelă neagră să se arate. Se lipește de mine, sărutându-mă pe piept, coborând spre abdomen. Îmi deschide cureaua, se așază în genunchi și... nimic. Nu simt nimic. Doar imaginea lui Lilith în minte. Uniforma ei mulată. Strigătul de victorie. Pielea ei transpirată, lucind în lumina puternică a terenului.

Dumnezeule. Ce îmi face fata asta?

E ca un test pe care nu știu dacă vreau să-l trec. E o chemare pe care nu pot s-o ignor. Nici măcar Denise, în poziția asta, nu poate distruge imaginea din mintea mea. Lilith e acolo. Cu fiecare respirație. Cu fiecare mișcare. Și nu știu dacă mă mai pot controla.

Nu e iubire.

Nu. E ceva mult mai întunecat.

E curiozitate dusă la extrem. Dorință. Obsesie în stare incipientă. Mă macină gândul că poate are pe altcineva. Că poate râde cu alt băiat. Că poate și-a dat tricoul jos în fața altcuiva. Fiecare scenariu îmi face sângele să clocotească. Și ăsta e semnul. Semnul clar că deja a pus stăpânire pe mine.

Mă trag ușor înapoi din fața lui Denise, care mă privește confuză.

— Ce e? întreabă, jignită.

— Nimic... trebuie să mă întorc, murmur.

Mă uit spre teren, chiar dacă știu că meciul s-a terminat.

Dar Lilith încă e acolo, în capul meu.

Și nu cred că va mai ieși curând.

**

EDITAT 

Am revenit! Casa mea este un dezastru pentru ca mama a decis sa facă niște schimbări însă o sa încerc sa postez mai des🫶🏻❤️