Sebastian

Capitolul 21

LILITH

„De ce naiba îi răspunzi la telefonul lui sor-mea, Sebastian?" vocea lui avea o furie pe care nu o mai auzisem până atunci. Era ca o lovitură directă în piept. Simțeam cum încep să plâng, dar încercam să-mi țin lacrimile ascunse, să nu arăt cât de vulnerabilă eram.

„Unde ești, Lilith? Te caut de șase zile în continuu. Toți te căutăm." Tonul lui era atât de disperat, de neliniștit, încât mă făcea să mă simt și mai singură, deși nu eram singură la telefon.

Vocea îmi tremura, iar eu simțeam cum inima îmi bate haotic. „Te-ai culcat cu ea? Răspunde la întrebare odată!" Am strigat, furioasă, aproape de disperare.

„Nu! Cum ai putea să crezi așa ceva?" a răspuns el, vocea lui tremurând acum, poate din vinovăție, poate din sinceritate.

Am mușcat din buza inferioară ca să nu plâng, simțind un nod uriaș în stomac. „Dacă eu ți-aș răspunde de pe telefonul lui Cloud, tu ce-ai crede?" am zis, încercând să-i arăt că situația era mult mai complicată decât părea.

„Înțeleg ce vrei să spui. Dar nu aș face asta. Unde ești? Ești dată dispărută la poliție, Lilith." Glasul lui era acum mai blând, dar încărcat de anxietate.

„În Rusia," am șoptit, cu vocea abia auzită, ca și cum rostitul acelui cuvânt m-ar fi adus mai aproape de o prăpastie.

„Ce cauți pe alt continent? Din toate țările, chiar în Rusia?" Mă întrebă, și știam că răspunsul meu nu avea să-i aducă liniște.

„Păi... am decis să-mi iau o vacanță, că mi s-a urât de Las Vegas," am început să spun, dar apoi am izbucnit, lăsând tot furia să iasă: „AM FOST RĂPITĂ, DOBITOCULE!"

A făcut o pauză, și-am auzit o tuse stinsă. „N-am bani, pașaport sau ceva? Pune mâna și sună la poliție, ia-ți un zbor și ia-mă de aici."

„Unde în Rusia ești?" Am nevoie să știu măcar asta, am gândit, în timp ce-mi tremura vocea.

„N-am habar. Stai să întreb," mi-a răspuns, iar în timp ce vorbea cu cineva, eu mă uitam în jur cu disperare.

Am încercat să aflu eu însămi unde eram. Am întins telefonul către tipul de la benzinărie și, cu mâinile tremurânde, am întrebat: „Unde suntem?"

El a răspuns ceva rapid în rusă, iar eu am prins doar cuvântul „Samara." Am repetat cu voce tare, sperând că am înțeles corect: „În Samara, dacă am înțeles eu bine."

Vocea din telefon devenise distantă, așa că am închis apelul înainte să-mi spună mai mult. M-am uitat pe harta de pe telefonul lui Sebastian și am căutat cel mai apropiat spital.

Nu am sunat la poliție, pentru că dacă ar fi aflat unde sunt, sigur nu m-ar fi lăsat să plec.

Dar acum venea partea cea mai grea, cea pe care o tot amânasem în mintea mea: să-mi tai venele. Aveam tăieturi pe corp, dar nu erau destul de adânci să fiu internată. Trebuia să fiu internată, să fie grav, să nu mă poată lua nimeni de acolo.

Era singura șansă să scap, să scap cu adevărat.

Am încercat să mă concentrez. Gândul la pastile era mai simplu, mai ușor, dar nu aveam bani.

M-am întors la tejghea și i-am înapoiat telefonul, rugându-l pe tipul de la benzinărie să-mi aducă un pachet de țigări.

„Nu mai avem aici, dar dacă aștepți, pot să mă duc până în depozit," mi-a zis el.

„Sigur, aștept," am murmurat, încercând să nu tremur prea tare.

Am intrat în casă și am luat banii, care erau diferiți de orice cunoșteam — poate erau ruble, dar parcă nici măcar nu erau. Nu știam nici măcar cum să-i numesc. Euro sau dolari nu păreau să fie.

Am căutat și niște biguri, apoi am ieșit afară, cu inima bătându-mi nebunește.

Am lăsat mașina aproape de pompă, am pus benzină, apoi, în timp ce mă pregăteam să plec, am auzit o voce în spate: „Hei, stai pe loc!"

Nici măcar nu apucasem să pun pompa la loc că am fugit spre locul șoferului. Am închis ușile în grabă, iar tipul de la benzinărie a început să țipe după mine.

Am pus cheia în contact, am schimbat viteza și am apăsat accelerația cu toate puterile.

L-am lăsat să țipe după mine în timp ce intram în oraș.

Samara. Un nume care nu-mi spunea nimic.

Am simțit cum îmi crește tensiunea. Nu puteam lăsa mașina în fața spitalului, dar nici prea departe nu era bine.

„Mai bine lângă secția de poliție," mi-am zis în gând, „să creadă că am cerut ajutor."

Am parcat mașina pe o stradă laterală, aproape de secție, și am aruncat cheia în gunoi. Planul să o vând s-a dus pe apa Sâmbetei, pentru că nu știam limba rusă.

Am început să merg pe străzi, gândindu-mă că trebuie să-mi schimb hainele — dacă rămâneam în cele vechi, cu urmele mele, cu numele lui Sebastian încă lipit pe ele, riscam să fiu recunoscută.

Am intrat în cel mai apropiat supermarket și am ales o pereche de blugi scurți, un hanorac negru cu fermoar și niște papuci de cauciuc.

La casă, tanti mi-a spus ceva în rusă. Eu i-am întins bani și am spus clar, cu voce tremurândă, „No Russian." Ea a luat banii, mi-a dat restul în monede, și un bon.

M-am dus către o benzinărie veche, pe care o găsisem pe hartă. M-am plimbat pe străzile pustii, cu inima bătând ca nebuna.

În fața benzinăriei era un local mic, cu un semn aproape stins, care abia mai ținea în picioare. „Perfect," mi-am zis.

Am intrat și m-am așezat la o masă, încercând să par cât mai calmă.

Chelnerița vorbea engleza mea stricată și mi-a zis că pizza mea va dura 40-50 de minute.

Era suficient timp.

Am cerut să știu unde e toaleta și am mers spre ușa maro, care se deschidea în fața mea într-o încăpere cu un miros înțepător de chiuvetă murdară și mucegai.

M-am schimbat în hainele noi, cu mișcări rapide, aproape mecanice, și am scos bigul din buzunar.

Am rupt o fâșie din rochia mea și am înfășurat-o cu grijă în jurul lamei bigului.

Trebuia să fac asta.

M-am uitat cu teamă la mâna mea stângă, căutând venele cu care eram obișnuită să mă jefuiesc de viață în acele momente.

Am apăsat lama ușor și am tras câteva tăieturi adânci, dar nu prea. Deajuns să mă asigur că nu voi putea opri sângerarea fără ajutor.

Am pus gluga pe cap, mi-am spălat mâinile, apoi am aruncat lama în coș.

M-am îndreptat spre ieșire.

Fiecare pas mă ducea mai aproape de o disperare completă.

Pe drum, întrebam oameni, dar răspunsurile lor erau contradictorii, nimeni nu părea să știe unde e spitalul.

Într-un final, am ajuns.

Ușile s-au deschis automat, iar eu am simțit cum totul începe să se învârtă.

M-am așezat pe un scaun, cu privirea încețoșată.

O voce aspră, dar practică, m-a întrebat: „Vam nuzhna pomoshch', miss?"

„Ce?" Am încercat să răspund, dar cuvintele s-au pierdut.

Totul se întuneca.

***

EDITAT

URMĂTORUL CAPITOL POV SEBSTIAN
Ig:esmeray._raven
Tt:esmeray.raven