Sebastian

Capitolul 6

LILITH

Îmi place să privesc oamenii din umbră. Să stau ascunsă în colțuri, să-mi aștern gândurile în liniște și să judec fără milă, dar cu o precizie rece, ca un chirurg care taie cu bisturiul în carne vie. Dacă o persoană reușește să-mi capteze atenția, fur un detaliu de la ea — un obicei, o vorbă, o mișcare — și îl adaug ca pe o piesă în puzzle-ul complicat care sunt eu.

Dar de ceva vreme, ceva s-a schimbat.

Eram obișnuită să stau în umbră, să nu ies în față, să nu las nimic din mine la vedere. Dar voleiul m-a tras în lumina reflectoarelor, forțându-mă să ies din cochilia mea. Am intrat în echipă dintr-un impuls pe care nici eu nu-l înțeleg pe deplin. Un băiat — Sebastian — a fost cauza, sau poate scânteia care a aprins focul. Dar acum, jocul nu mai e doar despre mingea aia rotundă și săriturile pe teren. E un mod de a-mi demonstra mie că pot fi mai mult decât fata retrasă, mai mult decât o umbră.

Astăzi, pe teren, am simțit iar adrenalină. Am lovit mingea cu o forță aproape brutală, încercând să țâșnesc din ea tot furia și dezamăgirea care mocnesc în mine. Lovitura mea a fost un strigăt mut — un protest împotriva lumii care mă vrea slabă, docilă, controlabilă. Pentru că eu nu sunt niciuna dintre astea.

"Servește, Lilith," aud vocea antrenorului, dar nu mai sunt sigură dacă mă ascultă cu adevărat. Mintea mea e undeva între amintirile din copilărie și gândurile despre Sebastian.

Pe teren, sunt un as. Am primit premii, recunoaștere, dar nu pentru că aș fi perfectă, ci pentru că lupt. De fiecare dată când adversarii îmi prind mingea, simt cum un gheară de fier îmi strânge pieptul și mă oblig să muncesc mai mult, să dau tot ce am. Pentru că dacă nu sunt cea mai bună, atunci cine sunt eu?

Sora mea pare să aibă o viață normală — relații sănătoase cu părinții, un iubit care o tratează bine. Dar eu? Eu nu știu ce e asta. Nici măcar nu știu dacă vreau să știu. Pentru mine, dragostea e un mit, o minciună pe care oamenii o spun ca să-și justifice slăbiciunile. Eu cred în obsesie — acea flacără care arde mocnit și nu se stinge niciodată. Dacă iubești cu adevărat, dragostea dispare, dar obsesia rămâne.

Și atunci a apărut Sebastian Aliister.

Am încercat să îl ignor la început, să-mi ascund gândurile care mă prindeau în mrejele lui, dar e imposibil când toată lumea vorbește despre el, când fiecare zâmbet al lui aprinde o mie de scenarii în mintea mea. Este periculos, dar e frumos — o combinație fatală. Nu e deloc drăguț, nici măcar pe departe. Dar mă fascinează.

Pe teren, în timpul unui meci, îl văd în tribună. Ochii lui sunt ca niște cuțite care mă străpung și totuși nu pot să mă opresc să-l privesc. Tricoul lui se mulează perfect pe corpul lui, iar prezența lui e ca un magnet care mă atrage cu o forță aproape dureroasă.

Toate fetele din jurul lui se simt speciale doar pentru că le-a aruncat o privire, dar eu? Eu simt un fior de posesivitate și ură în același timp. Pentru că știu că nu vreau să fiu una dintre multele. Vreau să fiu unica.

Îmi adun ultimele resurse, îmi dau avânt și lovesc mingea cu putere, un serve care traversează aerul exact lângă umărul adversarei. Scorul: 32-30, ultimul set. Am câștigat.

Mă retrag în vestiar, mă așez pe bancă și îmi pun un prosop pe față. Îmi beau încet apa și mă gândesc la fiecare greșeală, la fiecare mișcare pe care aș fi putut să o fac altfel. Dar asta nu mă împiedică să mă simt triumfătoare. Am câștigat, iar asta contează.

Și totuși, nu pot să nu mă gândesc la Sebastian. La felul în care mă privește. La felul în care îmi analizează fiecare mișcare, ca și cum ar căuta o slăbiciune, un punct vulnerabil.

Cine este el cu adevărat? Un prinț periculos, un joc de putere? Sau doar un bărbat care se ascunde în spatele unei măști?

Nu știu, dar știu un singur lucru: mă face să simt ceva ce nu am simțit niciodată. O dorință care mă consumă.

Îmi strâng geanta pe umăr și ies pe ușă. Afară, lumea pare să se transforme. Sebastian e acolo, un mister care mă provoacă și mă terorizează în același timp.

Și știu că lupta abia începe.

**

EDITAT