Azi am făcut o descoperire remarcabilă. Ghioceii înfloreau, iar eu nu mai cunoscusem vreo pizdă de multă vreme. Nici eu nu știu cât să fi fost, poate câteva luni, poate câțiva ani.
Nu era ca și cum suportul meu se găsea sechestrat în vreo mănăstire. Avea viață socială. Cred. De fapt, dacă mă gândesc, nu știu prea multe despre el.
Dar cum am făcut descoperirea asta? Purtătorul meu nu s-a mai putut stăpâni, a oprit mașina și s-a pișat pe primul câmp întâlnit în cale.
Da, numai la asta eram bun în ultima vreme.
Oricum, vremea era frumoasă, soarele strălucea ‒ așa cum nu mai strălucise de mult în luna martie. Iar florile...
Se întorceau unele spre altele.
Chiar și ele se futeau, așa cum știau. Numai pe mine nu ateriza vreo sămânță, să mă facă să mă înfloresc și să mă deschid.
Un bondar se plimba de la corolă la corolă. Bondarul era galben, mare și gras. Îmi aduce aminte de.
Nici nu vreau să mă gândesc.
Dar acesta nu era, desigur, vreun motiv de deprimare.
Poate de furie pe suportul meu uman.
Câțiva stropi mi-au udat capul. Care nu era prea mare. Să nu mă înțelegi greșit. Eu pot fi destul de mare. Dar nu prea mi-a mai dat prilejul purtătorul.
Chiar foarte mare, imens. Nu s-a mai văzut unul mai mare ca mine. Oricum, cel mai mare dintre toate penisurile cu care m-am întâlnit vreodată.
(de fapt, nu m-am întâlnit cu prea multe, căci sunt rușinos. Nu-mi place când sunt și alții prin preajmă la o toaletă publică. Darămite să ne mai fi și măsurat!)
(Chestia asta ar fi trebuit s-o șterg din jurnal. Nu știu de ce n-am făcut-o. Poate când am să revin asupra paginilor. Mai știi... în vederea publicării.)
Oricum, sunt foarte mare, ce mai!
Dar asta când sunt activ. Ceea ce nu s-a mai întâmplat de ceva vreme.
Nu din vina mea, desigur. Eu sunt la fel de mare și tare ca în tinerețe.
Dar spuneam de stropii care m-au udat... Purtătorul nici măcar nu m-a șters! Cât îi era să ia un șervețel din cele pe care le ține în buzunarul de la spatele pantalonilor pentru a-și sufla nasul sau măcar a arăta femeilor că are grijă de partea superioară a corpului?
Că oricum cu ele nu face nimic.
Mai bine ar avea grijă de mine. Eu sunt cel mai important. Că fără unul ca mine nici nu s-ar fi născut. De fapt, respectivul poate fi numit „tatăl" meu. Deși eu nu recunosc că am vreunul. Parcă poți ști sigur? Și apoi nu m-a învățat nimic.
(poate voi avea prilejul pe parcursul jurnalului ăstuia să vorbesc și despre acest aspect, din care m-am ales cu o colonie de frustrări. Deocamdată prea m-aș elibera dacă le-aș așterne pe hârtie. Și nu vreau încă)
Dar nasul? Nasul la ce folosește? În afară de a apărea într-o povestire de Gogol.
Cu el ce-i poți face unei femei? În afară de a necăji sau chiar vătăma pe o femeie cu o proeminență aiurea, de multe ori înfundată, fornăitoare și pogorâtoare de lichide scârboase?
O parte infectă și murdară, care ar trebui tăiată cu drujba dacă mă întrebi pe mine.
Pe când eu...
Dar deși sunt nobil și adânc folositor, uite că suportul meu nici nu mă șterge, darămite să mă și spele după fiecare utilizare! Nici după labă, nici după pișat.
(că altceva nu se întâmplă)
Nu-i pasă de mine, nesimțitul!
Mă îndeasă pur și simplu în chiloți, ghimbosindu-mă cât îl țin puterile în materialul ce în scurt timp devine la fel de umed ca și mine.
CITEȘTI
Jurnalul unui penis
RomanceO poveste de dragoste dintr-o perspectivă inedită. De ce nu? Umor, dar și firescul sexului. Povești de dragoste? Poate și nu prea.
