Jurnalul unui penis

Ora 03:17

Am ajuns la hotel unde suportul meu trebuia să se cazeze. I se făcuse poftă de munte și rezervase ceva în consecință.

Ceva care n-avea măcar piscină, să mai poți privi la niște funduri goale (dacă ești prea incapabil să agăți). Probabil se aștepta să se plimbe printre copaci sau vârfurile de stânci, unde să nu găsească de futut decât vreo ursoaică rătăcită sau o capră șchioapă.

De parcă femeile zumzăiau cu roiurile în jurul lui și voia să scape. Ca și cum nici n-ar fi avut nevoie de ceva futai. Sau poate voia să-mi facă mie în ciudă.

Ca pustnicii.

Mă rog, treaba lui.

(care să nu devină și a mea)

A oprit mașina și s-a dat jos, la fel de tacticos ca un melc pe o frunză.

Am furișat o privire prin prohab: parcarea era pustie. Dezolant. Nici măcar o femeie de sămânță.

Nici una pe care s-o ajute cu bagajele, apoi...

Tocmai când eram pe punctul de a abandona orice speranță că urma să se întâmple ceva în miezul călătoriei în care eram și eu implicat fără voie, am auzit o voce feminină.

Am tresărit plin de încântare.

Oare e posibil? Să fie oare?

Într-adevăr, o femeie. Poate vom avea ceva succes?

Simțisem mirosul de pizdă. E un miros special, pe care numai cei ca mine îl pot percepe. Și asta dincolo de puternicul parfum ce încearcă să-l mascheze. Și dincolo de orice material.

Mirosul meu acționează ca niște raze în infraroșu. Îmi dau seama de distanța la care se situează pizda față de mine. Nu totuși contururile, adâncimea, dimensiunea găurii sau dacă e păroasă ori ba. Și nici ce formă au labiile și clitorisul.

Nu sunt suficient de experimentat. Sau n-am aparatura necesară.

Vocea ei îmi confirmă cele mirosite.

‒ Am închiriat o cameră la dumneavoastră.

‒ Să verific.

Recepționera. Sau chiar patroana, având în vedere că e o pensiune mică.

Oricum, astea sunt detalii. Contează că e femeie. Are o voce caldă, dar nu pare prea tânără.

Să verific și eu.

Îmi scot o parte din căpșor pe deasupra fermoarului de la prohab. Pentru asta trebuie să mă umflu puțin. Reușesc. Stau cam incomod, însă reușesc să arunc o privire.

O femeie căruntă, în jur de 50 de ani, cu ochelari, grăsuță, acoperită de un capot înflorat. Capotul se despică între doi sâni mari și netezi. Iată o parte ispititoare. Sper ca suportul meu s-o bage în seamă, mai ales că femeia și-i etalează aproape de ochii lui.

Însă el, ca să-mi facă în ciudă, își ferește privirea. Ai mai pomenit așa ceva?

Ea își zguduie țâțele mai intens. Nici un efect.

‒ V-am găsit. Doar că va trebui să mai așteptați. Nu e gata camera.

Asta ca și cum ar fost un hotel de zece etaje, cu două sute de camere pe etaj. Și o droaie de clienți care de-abia se îndurau să plece.

Avea și femeia o amărâtă de pensiune, cu cinci camere de toate și astea pustii. Așa că de unde „nu e gata camera"?

Însă mototolul de suport, probabil alcătuit mai mult din mămăligă, dădu din cap aprobator. Sau poate amărât. Cui îi pasă?

Sau asta o fi o propunere mascată, ca în timp ce ea face curățenie (căci nu sesizam vreo femeie de serviciu), el să se poziționeze la spatele ei gol pe care flutura un șorț roz și să ia pulsul trepidațiilor șoldurilor ei.

‒ Nu va dura mult, vă asigur.

Cum adică? Ce să dureze? Doar nu vorbește de? Și de ce să nu dureze mult? La cât de lipsit am fost de acțiune, cred că aș merita ceva mai prelung.

Ah, dar nu despre asta e vorba. Ci despre cameră.

‒ Vă conduc în restaurant să așteptați.

De ce n-a spus și ea „vă conduc în patul meu să așteptați? Așa, ca să fie șederea cât mai plăcută."

De fapt, nici pe gresie nu mi-ar strica. În fond, nu eu mi-aș toci fundul.

Își legăna șoldurile în fața noastră. Iar prostul de suport al meu ce crezi că face? Merge în urma ei mai cuminte ca un cățeluș tocmai electrocutat de zgardă. Și-și mai și târâie pe lângă călcâie valiza aia bej pe role, de parcă n-ar avea niște conserve luate la reducere, ci un bici excitator.

Merge cu ochii plecați. Și umerii și mai plecați.

Degeaba leagănă femeia din șolduri. Și se mai întoarce din când în când oferind ispititoarea priveliște a sânilor.

Ce dacă-i în vârstă? Nu există limite de vârstă pentru mine.

Mă înghiontesc în pantaloni, dar suportul nu mă bagă în seamă. Admiră gresia de pe jos, de parcă ar fi descoperit acolo podeaua sixtină.

Femeia trăncănește despre pensiune. Îi face întreg istoricul, își laudă talentele de bucătăreasă pe care îi poftește pe oaspeți să i le admire în sala pe care o numește restaurant.

Tranca-tranca, tranca-tranca.

De parcă ar fi vrut să-l ceară de soț pe suportul meu. Pe mine nici trăncăneala ei, dar nici aspectele ținând de mariaj nu mă interesau.

Ci...

Dacă aș fi fost mare cât suportul meu, aș luat-o de pe la spate, aș fi strivit-o de perete, i-aș fi ridicat fusta și...

Nu-i mai simplu pentru animale?

Și cică oamenii au evoluat!

Pizda ăsteia mustește de excitare, clămpăne din labii să fie futută cât mai repede, iar suportul nu vrea decât să-și mențină blugii netezi.

Dacă m-ar tăia de sub coițe, să vezi ce-aș mai sări eu pe femeie!