Jurnalul unui penis

Ora 12:40

Și s-au dus.

Fata înregistra cu telefonul fiecare pas, în timp ce comenta împrejurimile publicului adunat printr-o aplicație. Lăsase deoparte obișnuita ei plictiseală. I se părea fascinant că va fi martora unei acțiuni parcă desprinsă din romanele fantasy. Cum nu văzuse căprioare în viața ei, credea că acestea se înrudesc cumva cu unicornii.

Nu avea mustrări de conștiință că-și lăsase părinții în urmă.

Mama îi strigase:

‒ Dacă nu mă asculți și pleci acum, nu mai sunt mama ta.

‒ Mă doare undeva, i-a răspuns Casandra.

‒ O să te doară, că diseară nu mai intri în cameră.

Casandra a dat din umeri. Se obișnuise cu amenințărilevane ale mamei, pe care deseori le compara cu lătratul unui cățel de dincolo degardul pe care scrie „câine rău" și, dacă intri pe poartă, se îndepărtează lătrând.

Odată se certase cu maică-sa care o închisese în cameră, însă sărise de pe balcon și plecase cu un grup de prieteni să se drogheze pe plaja de la Vama veche. S-a întors după o săptămână acasă, unde mama o aștepta cu o supă caldă.

Probabil că și acum o va aștepta cu o ceartă și cu o prăjitură, la care îi va povesti pentru a mia oară ce i se mai întâmplase în tinerețea care nu-i fusese atât de zbuciumată cum se tot lăuda ‒ după părerea fiicei.

Casandra se simțea acum ca în aventura vieții ei. Pușca și primejdiile la care spera o excitau. Totuși nimic nu are gust dacă nu împărtășești cu prietenii. Și mai ales cu cei virtuali, cărora le poți închide imediat conexiunea dacă te supără.

Făcea parte dintr-un grup virtual numit „supereroinele roz".  Dacă o întreba cineva care ar fi scopul unui atare grup sau cum de i-a venit în minte denumirea lui, îl trimitea la plimbare.

Ar fi vrut ca toate persoanele din grup să-i fie alături la vânătoare. Totuși când apelă, numai cine nu trebuia era prezent. Și acela se întâmpla să fie un băiat roșcovan, cu explozii de coșuri pe față.

Nu-l ținuse departe de grup denumirea care ar fi trebuit să respingă persoanele de sex masculin. Nu-i păsa de penibil, nici de batjocura fetelor. Săturându-se să-l mai ia peste picior fără a ajunge la rezultate concludente, căci băiatul avea impresia că batjocurile sunt un semn de incluziune socială ‒ voiseră să-l dea afară și să-i blocheze numărul. Însă el se milogise de ele, plânsese, amenințase că se sinucide și ele nu mai insistaseră pe latura dură. Deși când se băga în discuții, enerva.

Iar acum tocmai el răspunsese. Nu putuseră fi fetele!

‒ Vai! Dar ce fain e acolo, fato!

‒ Da, se entuziasmă ea, deși avea un public cuprins numai dintr-o singură persoană ‒ și aia masculină și enervantă. N-am mai văzut în viața mea atâția copaci!

De fapt, văzuse, însă dacă vrei să te formezi ca influen-țeriță e indicat să exagerezi.

‒ Cine-i bărbatul de lângă tine?

Dianul făcu cu mâna înspre ecranul telefonului.

‒ Un vânător.

‒ Uau! Blană! Aia-i pușcă adevărată?

‒ Normal. Doar nu merg cu un vânător din jocuri pe calculator.

‒ Uau! Cool! Dar ești grozavă, fato!

Avea și băiatul Isis părțile lui bune: știa să recunoască calitățile pe care le avea fata.

‒ V-ați ars?

Întrebarea asta se voia șoptită. Nu fu, ceea ce înseamnă că și Dianul a auzit-o, prin urmare fata se înroși. Cine știe ce ar crede acum Dianul despre ea!

‒ Nu mai vorbi prostii.

‒ Înțeleg! făcu din ochi Isis. Chestii din astea nu se spun.

‒ Exact.

Fata își dădu seama prea târziu de ambiguitatea pe care putea s-o provoace cuvântul ei, dar răul era deja făcut.

Dianul rânji și își linse buzele cu o limbă lungă și vânătă. Of! scârbos!

‒ Voi avea mare grijă de ea, zise vânătorul.

‒ Îmi arătați și mie cum se vânează? Adică pe bune. Cu foc de armă și sânge și chestii din astea...

‒ Idiotule! se răsti fata. Crezi că ăsta-i show de tine?

‒ Adică vreți intimitate? Daʼ nu-ți plăcea să faci toate chestiile în fața camerei?

‒ Asta-i altceva.

‒ Dar atunci când dansai în cameră și ți-ai dat jos sutienul și...

Fata parcă sesiză o sclipire lacomă în ochii vânătorului. Dar speră că-i doar o impresie.

‒ Îți închid telefonul dacă mai continui cu prostiile. Și unde-s gagicile? De ce nu-mi răspund? Ce fac acum, când am nevoie să vorbesc cu ele? Și să nu mai port conversații din astea tâmpite.

Însă interveni Dianul, împăciuitor:

‒ Nu mai fi rea cu el. E bine intenționat, sunt sigur.

‒ Bine intenționat, în pula mea.

Pe asta o scăpase. Bine că nu era mama prin preajmă.

‒ Nu ești mama mea.

Dianul o cuprinse după umeri, însă ea se scutură și sări un pas înapoi.

‒ Haide! Nu mai fi așa.

‒ Așa cum?

‒ Știi foarte bine cum. Noi îți vrem binele. Eu zic să nu ne mai certăm aiurea și să continuăm o plimbare care se va dovedi minunată. O să ai amintiri frumoase.

Și, fără nicio legătură, uitându-se la chipul ei plouat de câteva șuvițe de păr colorate, îi zise:

‒ Ești o femeie frumoasă și inteligentă.

‒ Nu-s femeie, se burzului ea, deși fu cumva încântată de complimente.

Ce conta că nu exista o legătură cu cele precedente?

Totuși trebuia să facă în continuare pe rebela.

‒ Hai la vânătoare! chiui adolescentul ăla carenu ieșise în viața lui din cameră. Vreau să văd