Jurnalul unui penis

Ora 12:21

Dianul iese pe poartă, călcând maiestuos, cu pușca legănându-i-se pe umăr.

Ne depășește. Zeus îl privește speriat. Se oprește din vorbit. Crede că-i un Nemesis trimis de fosta secretară. Nu se întreabă ce motiv ar avea aceasta să plănuiască vreo răzbunare.

Dianul se oprește brusc.

Eu cred că a zărit ceva important, ca chiar înspăimântător. Dar mă înșel.

Își bagă un deget gros în nas. Scociorăște prin nara ce ia forma degetului. Scoate degetul. Se uită la el. Aruncă povara de pe deget.

Probabil nu reușește, căci se șterge de pantaloni.

Are totuși un soi de demnitate în gesturile astea grotești. Pare de pe altă lume. Ca un boier de altădată. Doar că boierul de altădată avea și slujnicuțe.

Ăsta are doar o pușcă.

Își continuă drumul.

Merge până în dreptul tatălui fetei, țintuit caun soi de Osiris. Probabil calculează în minte cât ar mai putea face dinpretinsa plimbare înainte să se întoarcă la meciul care în curând avea săînceapă. Îi convine că e așa de aproape de pensiune. Într-o clipită poate să seteleporteze pe fotoliul din fața televizorului, cu o doză de bere deschisă. Și cusatisfacția că avea să-și fi făcut și plimbarea, așa cum trebuie să facă un turist implicat într-o excursie.

Osiris speră că de-acum s-a și încheiat plimbarea și așteaptă un semn de aprobare din partea consoartei sale.

Dar vânătorul îi curmă cu cruzime speranțele:

‒ Pe mine mă așteptați? Am venit. Hai să înaintăm!

‒ Unde? se arată mirat Osiris.

‒ Cum unde? În pădure.

Osiris arată spre pușca legănată pe umărul vânătorului.

‒ Ce-i cu aia? Sper că-i numai de decor.

‒ Asta? Asta-i o minunăție. Vrei s-o încerci?

‒ Nu, mersi.

Dianul își flutură pușca între el și celălalt bărbat. O mângâie cu pasiune. Oferă câteva indicații tehnice. Nu le știe, însă ceilalți au și mai puțin habar, așa că-l consideră un expert în materie. Auzise din filme numele de Reming-ton și îl folosește. Alte nume de puști nu știe. Mai dă și o cifră pe lângă: 1745. Posibil să nu fi nimerit vreun model de Remington, însă sună bine ca an. Pe atunci pușlamalele se împușcau des. Sau o fi în secolul următor? Nu contează, oricum sună bine. Și calibrul 69. N-a auzit de așa ceva, însă 22 i se pare prea mic.

Osiris e năucit de informațiile primite. Îl crede pe Dian, ba chiar dă și câteva detalii suplimentare, tot inventate, numai ca să pară că și el e bărbat și știe din astea.

Doar câteva detalii. Ca să-și facă simțită prezența conversațională. De fapt, nu-i pasă. E nerăbdător să scape de individ. Nu prea crede că e genul cu care să poarte o conversație adevărate, despre ce jucători își etalau FCSB și Dinamo în etapa actuală și cât plusase la cota de la pariuri.

Totuși îl îngrijorează un aspect:

‒ Ce-ai de gând să faci cu aia?

Vânătorul rânjește. Își flutură din nou pușca și o mângâie.

‒ N-o îndrepta spre mine! se sperie Osiris.

‒ Stai liniștit! Crezi că-s din ăia?

Totuși ochii îi sclipesc ca și cum nu l-ar deranja să joace în Vânătorii... dar pe bune. Și cu cât mai mulți competitori.

‒ Nu. Nu-mi stă în fire să împușc oameni. Doar animale.

‒ Asta-i cruzime, îi strigă femeia de pe bancă. Oamenii sunt mai cruzi decât animalele.

Dar Dianul se face că n-o aude.

‒ Sper să găsesc căprioare sau urși prin pădurea asta. M-am săturat să tot vânez mistreți și iepuri.

Nimeni nu-l întreabă dacă are permis de vânătoare sau dacă s-o fi deschis sezonul de vânătoare pentru animalele respective. Deși eu n-am auzit să existe vreun sezon de vânătoare pentru urși.

Adolescenta se arată însă interesată. Face ochii mari și lasă pentru o clipă telefonul.

‒ Urși?

‒ Da.

‒ Din ăia mari?

‒ Cei mai mari.

‒ Bichin!

Despre ce tot vorbesc ăștia? Nu văd niciun urs prin preajmă. Oare cum arată o pizdă de ursoaică? Aș vrea să văd pe viu. Oare m-ar mușca?

‒ Ce să faci cu urs după ce-l împuști, bietul de el? strigă mama fetei de pe bancă. N-are nici un sens, că doar nu-i mănânci carnea.

‒ De ce nu?

‒ E tare.

‒ Poți s-o fierbi bine și ce bine iese!

‒ Nu pot să cred că ai mâncat carne de urs! se miră fata. Bichin!

Ochii mamei îl fac mincinos pe vânător. Dar nu-i aruncă în față cuvintele. Totuși se apleacă spre fostul primar de lângă ea:

‒ Crezi așa ceva? Voi aveți urși prin pădurile astea?

‒ Știu și eu?

Astea da cuvinte enigmatice. Nu știi dacă o fi vânat și el urși și i-o fi mâncat, deși ilegal, așa că nu trebuie să se dea de gol. Sau nu știi dacă habar n-are ce-i prin pădurile lângă care o fi trăit toată viața. Sau o fi pierdut prin gânduri, așa că spune ce-i trece prima dată prin minte.

‒ Acum ce vrei să vânezi? îl întreabă fata pe vânător.

‒ Acum o căprioară. Pentru cina din seara asta. Nu trebuie irosită carnea.

‒ Pfff! face mama fetei.

‒ Pot să asist și eu?

‒ Păi...

‒ Hai! Te rog!

Și chiar își duce mâinile într-o rugăciune în dreptul buzelor.

‒ Părinții te lasă?

‒ Mă lași, tati? se roagă fata de tatăl ei.

Probabil mama n-ar lăsa-o.

‒ Sigur.

Tatăl e mai interesat să scape ca să prindă meciul.

‒ Dar pe mine nu mă întrebi? zice mama.

‒ Nu. Doar cu tata am ce vorbi.

‒ Nu crezi că ești cam obraznică?

‒ Nu.

‒ Au să fie primejdii pe acolo. Și să te las cu un străin... Nu te las.

‒ Tot mă duc.