Jurnalul unui penis

Ora 03: 34

Dragă cititorule, ai putea crede că am scris cele câteva rânduri de sus din simplul și asprul motiv că aș fi fost plictisit de acea promenadă care nu-mi aducea nicio satisfacție, ba chiar m-ar fi împiedicat în continuare să-mi concretizez obsesiile sexuale.

Într-adevăr, astfel m-ar considera multă omenire, un obsedat sexual, fără a înțelege că aceasta e natura mea, ba mai mult decât atât, menirea mea. Fără o astfel de activitate, mi-aș pierde sensul de a exista și, neavând cum să mă sinucid, aș cădea în hăurile depresiei ‒ ceea ce e mai rău decât sinuciderea.

Aș putea scrie tomuri întregi despre aceste aspecte, organizate într-un sistem de a recepta lumea și a trăi în ea mult mai plauzibil decât cel al lui Sartre.

Însă nu despre aceasta aș dori să-ți expun aici. Ci să mă apăr de eventuala acuzație de plictiseală. Aceasta din pricina unor frustrări ce mi s-ar putea crea în mintea spermatică dacă nu le-aș rezolva.

Pe de o parte, cei care m-ar acuza de plictiseală în timpul unei astfel de excursii nu ar greși decât în neștiință de cauză, dată fiind situația mea. În fond, eu eram sechestrat în chiloții suportului meu, fără prea multe posibilități de a zburda plin de energie vitală. În plus, nici nu au avut loc evenimente colosale în exteriorul închisorii mele, deci nici ca spectator nu aveam cum să fiu satisfăcut. Pe drum nu se încingea nicio partidă de futai care să-mi încânte latura de voaieur, virtualitate a sexualității reprimate.

Totuși aș minți dacă aș scrie că drumul ar fi fost plictisitor și mi-ar fi intensificat frustrările.

(deși trebuie să menționez faptul că acestea nu dispăruseră complet, deoarece s-au topit în pielea mea fină și acolo probabil vor rămâne până la totala mea ofilire ‒ doar că se atenuaseră oarecum, reușind pentru moment să le țin sub control)

M-am lăsat în voia peisajului și această senzație m-a liniștit pentru o vreme.

Oh, tu, ipocritule lector, ai întreba tendențios cum s-a putut întâmpla așa ceva? Întrebarea ta e, bineînțeles, justificată deoarece nu am semne, în decursul scrierii mele, că aș fi o personalitate melancolică, atrasă de peisaje, doritoare de o singurătate în care să lipsească până și pizda, temătoare de zgomotele civilizației poluante, iubitoare de natură, admiratoare de căderi lente de frunze, absorbitoare de parfumuri deosebite de flori și de aer curat de munte, gustătoare de fructe de pădure și brânza vacilor nederanjate de prezența noastră...

Într-o oarecare măsură, acest eveniment surprinzător se datora psihoterapeutului meu stâng.

‒ Îți recomand cu ardoare să-ți găsești pacea sufleteas-că. Să te oprești preț de câteva clipe din deplasările cu o țintă clară și să încerci să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău, ca un obiect, ca un spectator neimplicat. Astfel nu vei mai avea motiv de frustrare. Nu totul trebuie să se lase cu sex.

‒ Pauza a fost cam mare ca să nu-mi zboare mintea la paradisuri umede și la fructe ale cunoașterii adânc găurite.

‒ Și ce rezolvi dacă te gândești mereu, întețindu-ți frustrările?

Nu l-am contrazis. Poate avea dreptate.

Din punctul meu de vedere, această plimbare nu însemna decât că ascult sfatul psihoterapeutului meu. Și chiar își făcea efectul: eram atent la tot ce se întâmpla în jurul meu și mă simțeam din ce în ce mai liniștit, de parcă niciodată nu aș fi avut nevoie să-mi întâlnesc jumătatea vaginală.

Și totuși mai aveam un scop.