Jurnalul unui penis

Ora 03:34

Încercam să fiu atent nu numai asupra peisajului, ci și a oamenilor.

În primul rând, adolescenta atrăgea atenția. Desigur, prin ținuta pe care o adoptase (cică la repezeală): fustă mini roz, o bluză decoltată și transparentă, ciorapi din lycra întunecată și totuși foarte strălucitoare, tocuri înalte, câteva bijuterii cu pietre semiprețioase. Nu era tunsă și vopsită într-un fel rebel ‒ probabil cumințenia coafurii fusese o concesie făcută autorității parentale. Presimțeam că în curând avea să vină și timpul când nu avea să mai facă nicio concesie.

Mai mult decât atât, atrăgea atenția prin atitudine: voia să arate cât de supărată e ea că e trasă fără voia ei într-o astfel de plimbare.

‒ Trebuia să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, îi mărturisi ea suportului meu, deși aș fi preferat să-mi povestească direct mie.

Să-și pună gura la urechea mea.

‒ Îți dai seama ce-o să zică ea?

Fata era roșie la față și arunca fulgere carbonizante din ochi înspre părinți. Dar pe sub gene. Se temea de o confruntare directă. Deși mie mi-ar fi plăcut să văd o luptă în noroi între mamă și fiică.

Fac aceste afirmații cu gândul liniștitor la natură și peisaj, fără intenții perverse.

‒ O să mă considere o neserioasă, o să mă acuze c-o abandonez ‒ eu, cea mai bună prietenă a ei! Și cine știe ce-o să mai zică despre mine! Că familia mea nu știe să-și crească fata încât să-și respecte cuvântul dat. Că parcă n-aș avea familie sau mă ține ca la închisoare!

Multe contradicții în ce zicea. Totuși nu urmărea să fie logică, ci să împroaște cu cât mai multe. Și asta în anumite limite, din teama de vreo pedeapsă.

(îi plac oare pedepsele? Ce-ar trebui să-i administreze suportul meu ca s-o excite? Vreo pălmuță peste funduleț? Tandră, ca să nu repete duritatea din copilărie, ci să întoarcă în sens pozitiv amintirile)

Nu se revolta împotriva destinului nedrept cu o adolescentă încă la cheremul autorității parentale pentru urechile suportului meu, folosit pe post de pretext silit să meargă în rând ea și să dea din cap, nesigur cu ce parte ar trebui să țină.

Ci spre auzul părinților, încât să-i doară.

Mă îndoiam că vorbele ei aveau efectul scontat. Trimiterile la „familie" și la „cuvântul nerespectat" nu ar fi atins pe cei mai mulți dintre oameni. Cine să mai creadă în așa ceva?

Tatăl părea că-i ținuse deseori discursuri patetice pe teme morale, probabil se dăduse pe sine însuși ca exemplu, utilând câteva amintiri falsificate pe loc.

Din acest motiv se simțea oarecum inconfortabil în pasul său de plimbare. Dar nici măcar atât de vinovat încât să-i pese în vreun fel. Până la urmă, nici nu se afla în fața Ximenei. Sau cu spatele întors la aceasta, având în vedere că mergea în primul rând, la ceva distanță de noi.

Tăcea.

Mestecând unele replici acide în gură.

Nu însă mama ei:

‒ Ce să faci cu pițipoanca aia? Să dansați dezbrăcate?

‒ Nu facem noi așa ceva. Doar vorbim. Ca între fete.

‒ Despre ce? Despre băieți? se băgă și tatăl.

‒ De-ale noastre. Nu vă interesează pe voi.

‒ În loc să vă faceți temele...

‒ Ar trebui să fii mai recunoscătoare că poți să-ți petreci mai mult timp cu părinții, zise mama. Acuși n-o să mai fim și ai să regreți că nu am făcut mai multe împreună.

‒ Doar nu sunteți pe moarte, dădu fata ochii peste cap.

‒ Nu trebuie să fim pe moarte ca să prețuiești fiecare clipă petrecută cu mama și tatăl tău.

Fata nu catadicsi să-i mai răspundă. Nervoasă, își puse căștile în urechi, introducând mufa în telefon. Rulă un timp degetul pe ecran, apoi fu cât pe ce să azvârle telefonul.

‒ Nici asta nu pot face aici. Vreau acasă!

‒ Parcă ești copil, constată mama cu un oftat.

Apoi se întoarse spre suportul meu:

‒ Așa sunt copiii din ziua de azi.

Mare constatare!