Jurnalul unui penis

Ora 03:33

Capul familiei cu care împărtășeam cazarea, numit Sebi (deși numele nu i se potrivea, nici măcar în forma întreagă ‒ poate părinții lui plănuiseră un altfel de bărbat decât cel ce stătea în fața noastră), propusese această plimbare scurtă înaintea cinei, ce urma să ne fie pregătită de proprietară.

Împreună cu soția sa, mai parcurseseră drumul până la pădure, deși nu avuseseră curajul să se aventureze printre copacii răsfirați pe o pantă abruptă, însă probabil cu unele promisiuni a se îndesi și a se întuneca după câțiva pași, pentru a te face să te rătăcești.

O lăsaseră pe fată în cameră, încăpățânată să-și folosească mobilul, așa că acum merita o mică plimbare la care fusese nevoită să cedeze.

Pensiunea era dotată cu curte, unde se aflau parcate câteva mașini, printre care și a noastră, dar și cu o mică grădină unde îți puteai face un grătar sau să te dai în leagănul situat aproape de o masă din piatră.

Dacă am fi rămas acolo, aș fi fost dezamăgit și frustrat de pustietatea ce domnea în această zonă la ora asta din zi care ar fi putut fi activă. Nicio femeie care să-și dorească un bărbat care s-o instruiască în tainele așezării micilor și cârnaților pe grătar.

De asemenea, nicio femeie care să-și dorească să fie legănată în scrânciob, făcând astfel cunoștință cu cel care ar încânta-o în acest fel.

Pensiunea mai avea și o piscină. Când citisem descrierea pe net, jubilasem aproape de orgasm imaginându-mi că va da afară de femei sumar îmbrăcate, cu apa curgând șiroaie pe ele, doritoare să se bălăcească împreună cu suportul meu și inventând tot felul de activități subacvatice.

Mă înșelasem.

Cu ocazia asta am constat, pentru a mia oară, cât de mincinoase pot fi descrierile de pe net. Piscina era golită de apă și acoperită cu o prelată veche. Se pare că întârzia cel care avea să o repună în funcțiune ‒ motiva proprietara.

Deci multe dezamăgiri cărora ar fi trebuit să le fac față dacă rămâneam în interior. Ba chiar sunt sigur să suportul m-ar mai fi chinuit cu o labă care nu știu ce satisfacție i-ar fi adus nici lui.

Așa îmi puteam pune sub preș toate frustrările și să încerc să mă bucur de peisaj.

În această idee chiar am admirat modelul floral ce împodobea poarta metalică. Sigur că nu era Brâncuși, nici măcar ceva deosebit, ci doar niște împletiri comune de boboci ce se împiedicau unii pe alții să înflorească, cât se urmăreau prin vopseaua verde.

Totuși asta nu mă mai făcea să mă gândesc la sex și mă liniștea.

(pentru a câta oară am menționat „liniștea"?)

(să nu crezi că n-aș fi...)

Drumul era asfaltat până spre pădure, unde se termina brusc. Din lipsa materialului sau deoarece constructorul se gândea că oamenii aveau nevoie să-și mai lase deoparte mașinile și să meargă pe jos?

De o parte și de alta îl flancau rigole pline de bălării. Dacă nu cădeai în ele, te puteai îndrepta pe podețe spre porțile caselor, variat vopsite însă cu aproximativ același model. Asta dacă aveai treabă în vreuna din gospodării.

Nu toate erau destinate turismului. Cele mai multe erau gospodării de țară, cu șeptelul necesar. Un țăran hrănea un cal cu nutreț. Mai avea și o furcă sprijinită de umăr, ca să se ajusteze imaginii standard. Numai hainele îi erau diferite de cele văzute la televizor. Probabil uitase să poarte acel costum popular alb, cu modele înflorate.

Găini ciuguleau în jurul lui, familiarizate cu frica de oameni și cuțitele lor. Ditamai dulăul alb și legat cu un lanț de cușcă nu părea să se sinchisească de prezența lor, ci mai curând lătra la noi.

Dacă n-aș fi fost liniștit, aș fi tradus lătratul lui ca un îndemn să ne futem acolo, nu să acceptăm normele unei civilizații care nu ne aduce nimic bun.

O fetișcană în haină de fâș butona un telefon de prispa unei case, în timp de era înghesuită de un flăcău cam de aceeași vârstă ca ea. Nu știu de ce mă miram de astfel de lucruri. În fond, greu de presupus că ar exista sate de munte într-adevăr izolate.

Dincolo de un gard de sârmă, am zărit o construcție neterminată. Pereți roșii, fără geamuri, fără acoperiș, un morman de scânduri bej. Nici muncitori nu zăreai în preajmă, totuși era de presupus că cineva cumpărase terenul respectiv în vederea unei noi afaceri hoteliere.

Magazine alimentare, din acelea mici, nu din lanțurile cunoscute. O farmacie. Obișnuita crâșmă a satului. De fapt, erau vreo trei pe parcursul străzii. Pline cu cetățeni dornici de discuții.

Nu prea mă interesa acest aspect.