Jurnalul unui penis

Ora 00:13

Suportul nu s-a trezit încă.

Te așteptai la altceva din partea lui?

Ratează atâtea oportunități... Pizdele zboară prin copaci, doar să-ți azvârli o limbă de broască și ai prins-o pe aia care-i mai mustoasă.

De fapt, eu aș fi capabil să le prind pe toate, însă nu vreau să te descurajez. Așa că mai încearcă.

Așa am timp să cuget. Deși n-aș fi avut nevoie de un asemenea timp.

Mă gândesc de ce scriu acest jurnal.

O întrebare care i s-ar părea firească unei ființe umane. Un suport așterne pe o foaie de hârtie sau pe un document deschis într-un telefon sau pe un sait de socializare câteva gânduri care i se par importante.

Trăiri care l-au chinuit în ultimele minute, cuvinte ce explodează în el dacă nu mai leapădă din ele în exterior. Deși oamenii au impresia că e ceva ce ține de interiorizare, pentru a diminua interiorizarea, deci pentru exteriorizare o facă.

Să-ți izolezi frustrările, să le vezi conturate în cuvintele din fața ochilor, ca și cum ar fi ale altcuiva. Sigur, nu poți zice că ai scăpat cu totul de ele dacă le-ai așternut acolo, însă pe moment nu-ți mai aparțin.

Și asta îți dă satisfacție.

(ce spuneam eu! Contează momentul! Orgasmul spontan, ăla-i cel mai bun, cel exploziv!)

Scopul meu nu e similar cu al suportului.

(deși pe-al meu nu l-am văzut așternând gânduri. Bănuiesc că nu are)

Un suport în general, să zicem.

Eu nu urmăresc ca prin scris să-mi alung frustrările. Nu am așa ceva. Nu-s un frustrat, să fie clar. Suportul meu este. Îmi mai transmite din când în când din „neputințele lui drăgălașe", însă cam asta e tot.

Nu reușește să mă atingă decât la un nivel superficial.

În această privință.

Cât despre furie, ooo, cu asta e altceva.

Da, sunt plin de furie. Și recunosc.

(deși nu m-aș duce la furioșii anonimi. Aș vrea să fie ceva pe față. Dacă s-ar putea)

Da, mă enervează suportul. Și tot ce face el. Și, mai ales, ce nu face. Și existența lui. Care o împovărează pe a mea.

Dar nici acesta nu-i scopul. Să folosesc scrisul precum niște mănuși de box. Deși n-ar fi rău. Măcar de l-ar lovi unde-l doare.

Dar unde-l doare?

Atunci care e?

O mică mărturisire: mă simt cam singur în chiloții ăstuia. Aștern cu lichid albicios cuvinte pe materialul de culoare întunecată în speranța ca cineva, vreodată, să le citească și să mă considere un mare erou al vieții trecute. Mort de leșinate. Sau să plângă după mine.

Serios? Chiar cred în așa ceva?

Sau mă las așa de ușor bătut? Să mă gândesc deja la pieire?

Nu e chiar așa. Sunt ca o pasăre Phoenix ce renaște din propria spermă. Și din propria piele flască dacă cealaltă se ivește mai greu.

Și atunci?

Scriu ca să comunic cu el. Să-i dau impulsuri încât să-i pot prelua trupul.

Și să-mi fac eu de cap.