Jurnalul unui penis

Ora 03:56

Nu mi-a lămurit curiozitatea. Probabil semăna cu supoarta ei și în această privință.

Aș fi vrut să pot pretinde încă de la primul iz, ajuns la mine ca prin miracol printre atâtea materiale, că un vagin are cutare formă, are cutare număr de striații, să precizez cu exactitate cât de adânc și ce diametru are la intrare și, mai ales, când avusese ultimul contact sexual, indiferent dacă se întâmplase cu câteva minute mai devreme sau trecuseră douăzeci de ani de atunci.

(și cu câți)

Probabil există astfel de penisuri. Eu auzisem legende despre penisuri vrăjitoare care își scoteau jobenul și își fluturau bagheta, reușind să ghicească asemenea detalii despre un organ feminin aflat în apropiere.

Mi se părea un lucru grozav, însă de când atinsesem vârsta maturității le trecusem în coloana cu legende improbabile, cred că similar felului în care un copil renunță la iluzia lui moș Crăciun, fără a renunța însă să și primească darurile în numele acestuia.

Mie oricum nu-mi reușea o astfel de minune. Adică să ghicesc din prima încrețitură de fustă tot istoricul și psihologia vulvei tocmai întâlnite.

Pe de altă parte, era mai bine din pricina misterului excitant.

Și apoi, îmi puteam închipui...

Cum ar fi acum...

După mine, mai ales văzând burta bărbatului care-i era soț povestitoarei fără povestire concretă, dar și înfățișarea ei, prea puțin ofertantă dacă n-ar fi fost o noutate ‒ sigur nu mai gustase vreo partidă de sex de ani și ani. Iar ultima se limitase la două secunde de dat din fund, o descărcare necesară organismului biologic, nu un act de plăcere sau de cunoaștere reciprocă între două organe făcute unul pentru celălalt.

Dar asta mai puțin contează. Probabil femeia se obișnuise de mult cu situația și s-ar fi speriat dacă m-ar fi văzut gol-goluț în fața ei. Acum îi rămăseseră doar telenovelele și romanele de dragoste.

N-aveam nicio speranță să. Nici dac-aș fi avut un alt suport decât mototolul actual.

Așa că imaginația mea n-avea de ce să se oprească în prezentul searbăd.

Pe când trecutul...

Mai ales episodul cu motociclistul...

Eu cred că și pe vremea aia era împreună cu soțul actual. Cei ca ei de obicei nu renunță așa ușor unul la celălalt. Chiar dacă-și mai dau câteo tigaie în cap din când în când. Ei chiar cred în vorba aia cu „până când moartea vă va despărți". Au o rezistență naturală la toate încercările, fie ele jigniri sau tentații.

Poate atunci nu erau chiar căsătoriți. Ci doar logodiți. Ia să stăm vreo zece ani de probă și, dacă nu ne facem felul până la capătul perioadei, hai să ne înșurubăm inelele pe degete.

El purta plovăr, fular și căciulă chiar în miez de vară. Îi plăcea s-o scoată la plimbări, s-o aducă și ea pe la meciurile la care se uita împreună cu băieții, să ia mesele împreună în familiile reunite, la ore fixe de sărbători, să se ducă în excursii împreună, să-și pună lucrurile laolaltă, chiar să locuiască câteodată împreună.

Era să-mi închipui că nu apucase încă s-o penetreze, că se uita la ea la o bibelou rar, care s-ar fi spart de-ar fi fost mânuit înainte de treaba cu inelele.

Și totuși puțin credibil.

Probabil așteptase vreun an înainte s-o sărute, dar una mică și nereușită tot avuseseră înainte de noaptea nunții. Nu păreau atât de bătrâni sau bătuți în cap încât să fi respins ca pe un act diavolesc sexul înainte de căsătorie.