Jurnalul unui penis

Ora 12:15

Să nu crezi că într-adevăr aș avea vreun ceas. Nici nu știu unde l-aș purta.

Nu, nu acolo. M-ar incomoda la alte activități. Deși nu am „alte activități", sper la ele.

Mă poți învinui?

Mi-am făcut un sistem orar, propriul meu sistem, independent de vreo hotărâre de guvern, din rațiuni practice: astfel știu cât durează până voi fi zgâlțâit din nou.

Purtătorul meu are acest obicei: seara, înainte de culcare (a lui), mă cuprinde cu o mână cam aspră și plină de bătături. În primul rând, mă rănește numai această cuprindere. În al doilea rând, ca și cum n-ar fi de-ajuns trage de mine și tot trage. Presupun că are unele vise care-l provoacă. Dar nu se gândește la mine. Eu imediat aș elibera lichidul alb, numai ca să-l mulțumesc și să se culce.

Dar nu-i așa simplu. Parcă pentru a-mi prelungi chinurile, tocmai când sunt în plină expansiune, gata să arunc ce am în mine, își ia mâna de pe mine, mângâind în schimb coițele.

Asta mă relaxează și mai durează până reușesc să mă umflu din nou până la refuz.

El numește chestia asta „prelungirea plăcerii". Eu, „prelungirea durerii".

Nu pot să scap de momentele astea.

Mai încerc eu uneori să-i scap printre degete, să rămân flasc precum o cârpă.

Dar nu-mi merge.

Își bagă degetele în pielea mea finuță și trage de mine până mă ridic cât de cât. Pentru el nici nu contează dacă sunt complet ridicat sau întărit. Doar cât să mă cuprindă între două degete îi este suficient. Și de o consistență imprecisă.

Prefer o pizdă, normal. Parcă ți-am mai spus asta. Cărnurile alea moi, făcute parcă special să încap între ele... Fine... Lichide... Calde... Mulându-se pe corpul meu oricât m-aș mișca... Nelăsând nicio bucată din mine pe afară, în aerul ce m-ar putea răni...

Dar de unde atâta fericire?

Dacă n-am parte de un purtător mai de soi...

Așa că nu am încotro și mă supun chinurilor lui în fiecare noapte. Iar uneori și în timpul zilei, dacă nimerește pe vreun sait cu fichi-fichi. Dar ce spun eu, câteodată îi este suficient să vadă o țâță goală sau o bucată de fund pe jumătate descoperit de chiloții lu bunica, chiar dacă cu vergeturi, și...

Mda, tristă soartă mai am și eu.

Dar cui îi pasă?

Oricum nu purtătorului. Și nici vreunei pizde căreia să i se facă milă de mine.

Că de purtătorul meu nici eu n-aș avea milă.

Pentru a mă obișnui măcar mintal, măsor timpul dintre o labă și alta. Totodată, numărând uit de ceea ce mă așteaptă.

Cum nu pot vedea dacă e lumină sau întuneric afară (nu întotdeauna), reperul meu principal e schimbarea chiloților. Purtătorul meu doarme fără, deci știu că atunci când și-i scoate, se termină cu o parte din timp.

Firește, începe când își pune înapoi chiloții. Nu întotdeauna o pereche nouă, frumos mirositoare. Nu vreau parfum Armani, totuși aș merita măcar un balsam de rufe proaspăt.

Dar nu e după mine.

Partea care se termină am împărțit-o în 12. M-am luat după ce-am auzit de la suportul meu. Presupun că are el unele rațiuni.

(și nu cred că numără secundele până la vreun futai, că ar cam merge spre infinit)

Am încercat la un moment dat să cronometrez după cum mă scoate să se pișe. Dar se întâmplă destul de neregulat. După cafea mai des, la fel și după bere.

Iar alteori stă și câteva ore fără.

Prefer reperele certe.

Așa-s eu făcut.

Acum s-a mai pișat o dată. Parcă nu mai sunt așa nervos după ce-am așternut toate astea în jurnal.