Jurnalul unui penis

Ora 03:40

‒ Sper că nu v-a supărat fiică-mea, a zis bărbatul întinzându-i mâna suportului meu. Mai face ea din astea. necăjește bărbații. Ca să mă enerveze.

Un braț păros. Suportul i l-a scuturat. Nu înțeleg gestul ăsta între bărbați. E ca și cum s-ar întrece în a-și testa suspensiile.

Sper că suportul meu avea să se spele pe mâini înainte de a mă atinge. Nu suport contacte străine, chiar dacă indirecte. Desigur, se schimbă treaba dacă vine vorba de femei.

‒ Nu aveam de ce să mă supăr. A fost cuminte.

Eu aș fi zis „încântătoare". Dar mergea și așa, măcar atât să obțin de la suportul meu. O pactizare cu tânăra... Dacă ești de partea ei și îi câștigi încrederea, ajungi mai rapid în zonele ei moi și calde.

Fata furișă o privire recunoscătoare de sub genele ei false și lungi. Funcționa. Nu că suportul ar fi văzut.

Bărbatul era micuț și îndesat, cu o burtă proeminentă și o chelie pe jumătate din cap, cu ochelari cu dioptrii mari peste un nas borcănat. Purta un trening albastru ce părea nou.

M-am uitat la prohabul lui: ce avea acolo nu prezenta pericol (deși să nu-ți închipui că vreun alt penis ar putea să mă pună pe mine în pericol). Ba chiar arăta adormit de vreo zece ani pe puțin. Observație: nevasta era liberă și, probabil, doritoare.

N-ar strica...

M-am uitat și la ea. Trening roșu (ar fi fost de mirare?), tricou alb prin care se ghiceau oarecum sânii, părul vopsit în galben, fața ascuțită, fundul mărișor. Și alte detalii neinteresante.

O umflătură mărișoară între picioare. Probabil o crețulină. Dar nu m-aș fi rătăcit dac-ar fi fost să mă aventurez prin codrul maiestuos.

Numai să mă vezi!

Se numea Viorica, după cum am aflat. Nu că m-ar fi interesat numele, dar trebuia să știu cum s-o identific mai târziu.

În timp ce mi-am notat aceste gânduri, cuplul și suportul vorbiseră de subiecte de genul: din ce oraș ești, ce lucrezi, ce plăcut e muntele în această perioadă etc.

Doar n-o să stric bunătate de jurnal reținând așa ceva!

‒ Ne uităm la un meci de fotbal? propuse bărbatul, deschizând televizorul. Ia să vedem ce găsim.

Se aruncă pe un scaun, suflecându-și mânecile.

Tocmai bine pentru mine. Și pentru idila ce-o încropeam. Bizonul își găsise singur ocupație. Soția lui rămăsese singurică și neconsolată.

Mai erau și alții în încăpere, dar s-ar fi găsit soluții.

Am împuns pantalonii suportului înspre ea. Dar el s-a întors cu spatele spre ea și m-a tratat cu o împăturire. 

Credea că-l mănâncă. Ce mai individ!

Ea se fâțâia de colo-colo, cu fundul legănat, ca o capă înaintea coarnelor unui taur.

Povestea de-ale ei. Însă cine s-o asculte? Exemplul lui Ulise e elocvent: le pui mateloților ceară în urechi, dacă nu aveau suficientă, numai ca să se îndrepte spre țintă, nu să sară în mrejele femeilor.

Și nu știu cui. La asta ar trebui să fiu atent. Ar fi un semn bun că ar fi o portiță de intrare.

Suportului? Până aici nu-i rău. Poate dac-aș prinde și ceva din conținut. Măcar de data asta.

O mică hermeneutică nu strică.

Ceva cu fiică-sa. Era nemulțumită că progenitura butona mai tot timpul telefonul și, în loc de teme, era mai degrabă preocupată de site-uri de socializare, unde bărbații ar fi putut-o ușor păcăli și profita de ea.

‒ Că la vârsta lor, fetele astea nu știu prea multe. Sunt naive ca niște îngerași. Sau drăcușori. Noi purtăm povara cinstei lor. Țin minte că și eu, pe când eram tânără...

Suportul meu ar fi trebuit să zică: „Cum? Chiar și acum ești tânără. Eu nu ți-aș fi dat mai mult de douăzeci și trei de ani... Ce proaspătă ești, ce îmbietor ai tenul!"

Normal că el n-a zis nimic.

Eu însă analizam și am găsit două căi de escaladare a universului feminin prezent în încăpere:

1. fata era în căutare de cineva mai matur, eventual cineva de vârsta suportului meu. Altfel de ce pentru mama ei ar fi fost o problemă telefonul ei?

O mai comisese. Sau avea o predispoziție.

2. mama era frustrată deoarece nu mai avea vârsta fiicei, când ar fi putut face ce-i trecea prin minte, chiar mai multe decât tinerii din ziua de azi. Adică nu s-ar fi limitat doar la telefon, ci ar fi sărit pe primul urs întâlnit în cale.

Deci trebuia numai să dai cu banul și...

De fapt, le-aș fi putut rezolva pe amândouă. Ce, nu mă crezi în stare?

Dar asta cu condiția să am un suport mai deștept.

Pe când al meu m-ar fi lăsat să stau bleg până ce-aș fi putrezit.

În loc s-o înghesuie pe cucoană după prima canapea disponibilă și apoi să-i arate fetei care-i diferența dintre real și virtual, el se așeză lângă bărbatul care deschisese două doze de bere.

Înțeleg că ea mai pasionat de bere decât de meci, dar să pui mai presus băutura aia amară și acidulată de posibilitatea de a-ți lăsa prietenul credincios și de nedespărțit să se scufunde într-un tunel încleiat de miere?

Asta mi se părea prea de tot.

Deocamdată am decis să mă retrag în cochilia mea protectoare. Deși e posibil să fi fost efectul berii.

Oricum, stăteam la pândă până la un prilej mai bun.