Jurnalul unui penis

Ora 00:45

În acest scop e importantă ceva terapie, firește.

Fără terapie nu realizezi nimic.

Nu din aceea de cuplu. Aș fi vrut eu. Cum ar fi fost să fac terapie împreună cu vaginul ce mi-e sortit? Sau chiar cu mai multe vagine ce mi-ar fi sortite.

(din acest motiv, pluralul e la feminin, să arate că acolo ți-e soarta, nu în singular.

Sper eu degeaba!)

Dar mă mulțumesc să fiu și singur.

Fac terapie de ceva vreme. Nu știu când am început. Înainte eram neîncrezător. Mi se părea că pacienților le plăcea să se mintă singuri.

Apoi am descoperit că și mie mi-ar plăcea să mă mint singur.

Sau cu ajutorul altcuiva.

De asta și există terapeut, nu?

Iar al meu e cel mai bun. Sau ai mei sunt. Căci am doi.

Pe primul l-am descoperit în testiculul drept. Era un soi mare, lat, umflat, maiestuos, care se întindea peste tot fără să-i pese de mediul înconjurător, acoperind orice falie din cale cu corpul său ce părea din masă lichidă.

Abia ulterior am descoperit că ceea ce luasem drept indolență față de ce-i în jur era doar o adâncă suferință interioară.

Din copilărie îl măcinase faptul că fratele lui stâng, deși mai mititel ca dimensiuni, era mai zglobiu, neted și ieșea mai ușor în evidență. Însă asta nu îl făcea să comporte ca un invidios, nelăsându-i pe cei din jur să respire, ci se refugiase în tăcerea moliciunii sale.

Iar tăcerea asta îmi pria. Nu puteam găsi un ascultător mai bun. În plus, unul care mă îndrumă prin zbuciumul fiecărui firișor de păr al său pe calea către interiorul meu.

‒ Ce probleme de cuplu avem?

‒ Mda, bine pusă întrebarea. Altfel de ce-aș sta aici, întins pe burta stăpânului meu ca pe o canapea în loc să fiu la slujba de vis? Și asta nu pentru că m-aș fi învoit. Nici că mi-aș fi dat demisia. Nu de unul singur. Adică sper că treaba asta cu canapeaua nu echivalează cu o dare a demisiei.

‒ Dacă îl consider pe suportul meu un partener nociv?

‒ Dar știu că te pricepi. Bravo ție! Într-adevăr, ar putea fi privit așa. În fond, simt cum mă sting rămânând cu el. toate visele mele, năzuințele, cariera, posibilitatea de a face ceva în viață și a deveni cineva ‒ pe toate le-am sacrificat pentru el. Iar el e plin de ingratitudine. Ce-aș fi putut eu deveni dacă m-ar fi încurajat! Câte lucruri minunate n-aș fi înfăptuit! Câte teritorii umede n-aș fi vizitat! Dar fiind nociv, uite că nu reușesc să mă desprind de ceea ce-mi face rău.

‒ Cazurile nocive sunt greu de rezolvat, dacă nu chiar imposibil.

‒ Asta am zis? „Nociv"? De fapt ar avea șanse relația între mine și el. Doar cu potențial nociv. Asta dacă mă supără prea tare. M-am exprimat greșit. Asta din pricina traumelor din copilărie.

‒ Ce traume aș avea?

‒ Nenumărate. Îți dai seamă că încă din copilărie suportul meu prefera masturbarea? Nu e traumatic?

‒ Să dezvolt?

‒ Poate altădată. Deocamdată traumele astea mă fac să mă simt slab. Știu că e indicat să-ți vizualizezi slăbiciunile. Dar pentru azi rolul tău de psihoterapeut e să-mi relevi punctele forte. Ca să-mi refac psihicul traumatizat.

‒ Totuși aș putea spune câte ceva din ce i-aș reproșa suportului? Dar să fiu sincer, să nu mă feresc.

‒ Păi ar fi multe de spus. Și nu mă feresc să le spun. Le spun tot timpul, dar tocmai asta e problema: nu sunt ascultat. Ca să meargă relația asta, ar trebui să-mi acorde și mie importanță. Orice spun, să conteze. Am și eu personalitatea mea și nu merit să fiu tratat așa.

Testiculul dădu din piele. Înseamnă că aveam dreptate.

Asta îmi place la un terapeut: să te lase să vorbești și să-ți dea dreptate întotdeauna.