Jurnalul unui penis

Ora 04:20

Ne-a întrerupt proprietara. Vorba vine. N-avea din ce.

‒ Camera e gata.

Era și cazul. Speram să am parte de ceva acțiune.

În ciuda strădaniilor mele de a-l împunge, suportul meu s-a ridicat cu greu, de parcă meciul ar fi fost toată viața pentru el.

Sau poate bărbatul i s-o fi părut mai delectabil decât femeile.

Am urmat-o pe proprietară sus, pe scări. Chiar dacă tot încercam să-mi ițesc capul din prohab, nu descopeream nicio fisură în fusta ei.

Era ca o fortăreață de pe zidurile căreia ți-ar fi alunecat berbecele.

Nu că ar fi conținut cine știe ce comori în sala tronului sau în pivnițe.

Dacă citești aceste rânduri, gândul greșit ți s-ar îndrepta spre obiceiul tinerilor de a mai trage câteo ocheadă pe sub fustele creaturilor feminine oricând prind prilejul să urce câteva trepte, iar deasupra lor să fâlfâie o fustă. Fără să fie lungă și nici roșie, acea fustă tot ar isca niște efecte puternice, de împunsături viguroase cu ochii.

Acei tineri își manifestă curiozitatea proprie vârstei. Odată cu maturizarea, cei mai mulți se satură de un atare sport și preferă să se uite doar în jos, la trepte. Alții, mai puțini, nu reușesc să se mai sature vreodată de întrezărirea modelului de chiloți sau a lipsei acestuia. Aceștia rămân perverși până la vârste înaintate, singura lor satisfacție fiind priveliștea interzisă.

Eu nu mă încadram în niciuna din categorii. Desigur, în primul rând, întrucât nu sunt om.

În al doilea rând, eu am alte scopuri decât acei tinerei sau perverși. Eu trebuie să studiez terenul pentru a dezvolta o strategie. Îmi pot transforma aparența fizică, dar și caracterul în funcție de structura vaginului văzut.

Cu siguranță, cu timpul am devenit atât de abil, încât aș putea-o ghici prin formele materialului care acoperă doar pentru a mă provoca. Cu toate acestea, pentru a acționa cu cea mai mare precizie, aș avea nevoie de detalii cât mai fidele.

Iar suportul nu-mi dă prilejul. Normal.

Totuși mi-am închipuit că, ajunși în cameră, femeia ar mai avea vreun pliu al așternutului de netezit, prilej de câteva fluturări din fund. Suportul o apucă cu brațele de la spate. Ea nu se împotrivește.

Eu îi ajut și rup pantalonii, ca un măreț zeu al mării, gata să se scufunde printre stânci și alge, în căutarea unei corăbii zguduite de furtuni.

Suportul e provocat de gândirea mea justă și parcă se mai apropie de fusta de dinaintea lui.

Dar n-o ridică.

Nu îndrăznește.

Deși nu pot să-mi imaginez ce-ar putea păți. Eu sunt sigur că ea de-abia așteaptă.

Hai, o mângâiere! Doar una singură!

Fă-te că te împiedici de treaptă și pui mâna pe ea.

Eventual la sâni sau pe fund.

Nu va zice nimic.

Și ea vrea. Oh, dar cum mai vrea! Dar tu trebuie să faci primul pas.

Măcar să-i simți mirosul. De femeie.

Am încercat să-i strig toate astea în minte suportului. Dar el s-a prefăcut că nu mă aude. Deși am văzut clar cum mâna lui s-a strâns de balustradă, umedă de sudoare.