Jurnalul unui penis

Ora 12:50

Drumul asfaltat se termină înainte de ultima casă din sat și continuă cu o cărare lată cât pentru două mașini, pietruită pe alocuri, care ar fi devenit mocirlă în caz de ploaie. Bine că soarele strălucea puternic, alungând norii și făcând pe oricine, în afară de un vânător, să-și lepede hainele. Cel puțin pe cele superioare.

Fata își dădu jos bluza, ale cărei mâneci le înfășură în jurul șoldurilor. Din nefericire, nu-și înlătură și maieul alb, deși Dianul o urmărea cu o firișor de bale scurgându-i-se pe la colțul buzelor.

Nu purta sutien. Sânii ei erau mici și obraznici. Sfârcurile i se conturau prin maiou, iar pe laterală tresălta o umflătură de piele.

Drumul deveni o cărare printre copaci, îngustă cât pentru vreo două persoane care, uneori mai trebuiau să salte peste crengi și bolovani și să aibă grijă la gropi.

Comentariile fetei fuseseră în general enervante, dar Dianul reușise să le suporte cu stoicism.

Adică cine zice „ăsta-i un copac", „așa arată o casă tradițională", „asta-i o vârstnică", „asta-i o găină"? Și asta la tot pasul.

Totuși îi făcu pe plac, căci avea alte interese.

‒ Mă dor picioarele, zise deodată fata, oprindu-se.

‒ Hai, mă fată, cum să obosești? zise Isis.

Cassandra nu-l băgă în seamă.

‒ Unde mă așez?

‒ Pe o piatră sau o buturugă, îi răspunse Dianul.

‒ Dar mă murdăresc, se uită fata în jur, căutând un loc de încredere.

‒ Așa-i în natură, comentă Isis.

‒ Daʼ tu de unde știi?

Apoi către Dian:

‒ Ai apă? Eu mi-am uitat sticla acasă.

‒ Dă-i vin, zise Isis.

Vânătorul îi înmână fetei un termos greu, metalic, pe care i-l deschise înainte, căci era posibil ca fata să nu fi știut să se descurce.

‒ Așa da, se minună Isis. Daʼ ce scule ai, frate! Nu te joci.

Fata gâlgâi din termos. Câteva picături i seprelinseseră dintre buze pe maiou. Nu erau suficiente încât să facă dedesubtulvizibil, totuși Dianul privi cu poftă la sânul picurat. Fata nu se feri, ba chiar zăbovi cât mai mult cu pieptul umflat sub termosul dintre buzele ei și își șterse zguduitor maioul. 

‒ Să mergem, se hotărî Cassandra.

Deodată cărăruia se bifurcă.

‒ Pe ăsta continuăm? propuse Cassandra, arătând spre un drumeag întortocheat, întunecos, plin de rădăcini și bolovani. Am ghicit, nu-i așa? Asta-i calea spre adevărata sălbăticie.

‒ Bravo, fato! zise chipul de pe ecran. Ești tare.

‒ Ai un simț al orientării excepțional, zise și Dianul. Ai deveni un vânător excepțional.

Fata chiar se simțea ca o adevărată vânătoare și aproape zbură, ca o supereroină, deasupra unei buturugi înalte și colțuroase. Deși o dureau picioarele de la oboseală.

Nu era obișnuită cu mersul îndelungat pe jos. Acasă mergea cu taxiul sau îi mai păcălea pe unii băieți cu promisiuni de multe ori neținute ca s-o conducă spre școală cu mașina.

Acum ar fi vrut să se așeze oriunde, chiar și pe o piatră ce i-ar fi rănit fundulețul delicat sau pe trunchiul unui copac plin cu furnici și gângănii sau pe pământul întunecat și umed ce i-ar fi murdărit hainele, totuși strânse din dinți: se simțea mai puternică decât în toată viața ei.

‒ Ați găsit ceva footsteps de animale? întrebă nesuferitul.

Deși de data asta cu rost. Minune!

Fata căută urme înaintea tălpilor ei. Dar era greu să-ți dai seama. Așa că se prefăcu că studiază.

Dianul mirosi ceva în vânt. Să fi fost vreun animal? Nici de asta nu puteai să-ți dai seama.

‒ Urmează-mă, zise el deodată, grăbindu-se spre...