Jurnalul unui penis

Ora 04:25

Oamenii sunt creaturi ciudate.

Nu numai că poartă pe ei materiale chiar pe vreme de arșiță și, în felul acesta, nu și-ar justifica protecția de frig. Unii nici n-au corpuri urâte, cu toate astea tot tind să și le ascundă.

Iar cei ca mine sunt bine ținuți, ca peștii în năvod. Motivul nu e, desigur, de a ne ascunde, căci de ce ai ascunde ceva atât de frumos ca mine?

Ei se tem să nu fugim.

Temere justificată având în vedere că nu prea am activitate.

Eu ce-aș mai dispărea departe de suportul meu, dacă acesta nu m-ar ține cât mai înghesuit în acea cârpă sufocantă!

Sigur, m-aș îmbrățișa strâns cu primele labii întâlnite în cale, iar dacă acestea s-ar situa prea aproape de suportul meu ar însemna să fiu prins în primele minute de după evadare.

Dar s-ar merita. Chiar dacă n-aș realiza altceva decât sărirea zidului închisorii mele din bumbac și parcurgerea a doi centimetri dincolo de cureaua ce susține bariera pantalonilor.

Aș sorbi dulcele aer al libertății direct din fântâna unui vagin!

Animalele nu au astfel de temeri. Lor nu le fug penisurile. Nu au nevoie de măsuri suplimentare de încarcerare a bietelor organe genitale.

Deoarece ele gândesc corect: îmi fuge penisul, dar fuge exact unde trebuie, anume între niște labii. Chiar dacă mă mai trage câțiva metri după sine, în fond lasă-l să-și facă de cap. Asta-i natura.

Dar oamenii nu înțeleg treaba asta. Se înfrânează, în ciuda propriilor dorințe, provocându-și uneori frustrări ireparabile.

Nu mai vorbesc de suportul meu.

Deși tot la el ajung.

El e limita mea. Și la propriu, și la figurat.

Ajungând în camera ce i-a fost oferită, el ar fi trebuit să-și rupă de îndată pantalonii, eliberând un monstru atât de puternic și feroce ca subsemnatul (chiar am să mă semnez dedesubt).

Dar vezi să nu! El și-a păstrat pantalonii de parcă fereastra ar fi fost deschisă și pe-acolo ar rătăcit înnebunit cine știe ce crivăț!

‒ Asta e camera, i-a spus ea, cu spatele lipit de ușă.

Ce unghi bun!

N-ar fi avut scăpare.

Doar o presare a corpului ei și o îndepărtare a fustei. Cât de frumos ar fi avut modelul, tot m-ar fi incomodat.

Și apoi numai dintr-o mișcare maiestuoasă aș fi intrat.

S-ar fi bucurat și suportul meu, și proprietara, dar și animăluțul flămând și tandru dintre picioarele ei.

Doar nu sunt atât de egoist încât să mă gândesc numai la mine.

Dar suportul era.

‒ Frumoasă cameră! Mulțumesc, a zis el.

Și chiar a dat cu privirea o raită încăperii. Ce bătut în cap!

Parcă ce poți vedea? Un pat (cu așternuturi, pernă, două prosoape), o noptieră pe care se înclina o lampă, un televizor, o măsuță acoperită de o față cu flori, un scaun, o fereastră cu vreo doi brazi și trei stânci, pereți vopsiți în alb, două tablouri (ghici cu ce? cu peisaje montane înrămate! Vai, ce original!), un dulap îngust luat probabil de la Dedeman, pe jos cu linoleum ce imita parchetul, o ușă care dădea... evident că știm unde.

O astfel de cameră, cu câteva variații nesemnificative, găsești în toate hotelurile din țară și din afara țării.

Ce poate fi frumos la un asemenea standard?

Mie mi s-ar fi părut mai curând frumoasă creatura ce nenorocea ușa și pe ea aș fi devorat-o din priviri.

Și aș fi încercat să ghicesc cât de neîmblânzit e animăluțul de sub fusta ei.

Așa că m-am împins înspre ea, să intru cât mai mult în cercul încrederii. Măcar să-isimt limitele.

Dar suportul, ca un neghiob sadea, și-a tras șoldurile și m-a îndreptat și pe mine spre centrul camerei. Fără voie. Intră treaba asta la viol?

Cică avea valiza aia în mână și ar fi trebuit s-o depoziteze pe undeva prin cameră. De parcă ar fi avut vreo mie de tone! Și ar fost numai aur în pântecele ei sec!

În locul suportului, eu aș fi zvârlit-o dintr-o mișcare de balerin pe scări în jos și aș fi făcut o piruetă spre femeie.

Am făcut o piruetă din cadrul strâmt al chiloților. Însă am fost din nou înfrânat.

Nu pot să nu observ câte asemănări există între chiloți și hățuri. Probabil de asta unii sunt numiți „armăsari". Deși într-un mod cât se poate de greșit.

Adică înțeleg că un suport e numit în acest fel din pricina unor calități ale lui care trimit spre o cabrare apetisantă a șoldurilor și altele spre o împungere viguroasă, care e foarte apreciată.

Însă nu el face treaba importantă!

Ci eu, normal.

Eu mă pot cabra și răsuci și scormoni și împunge cât mai viguros. Mai ceva ca un adevărat armăsar. Care, hai să fim serioși, nu provoacă decât o plăcere vizuală.

(nu zic de iepe, că sărmanul nu le poate penetra decât într-o singură poziție, cât de mare i-ar fi scula! Nu mai mare decât mine, normal)

Aceste lucruri minunate nu se întâmplă decât dacă nu sunt înfrânat. Se pare că suportul nu prea dorește să-mi arăt superbele atribute armăsărești, din acest motiv mă ține sechestrat în materialul acesta strâmt, care are tâmpita capacitate de a-mi strangula ciuperca umedă de câte ori aceasta se îndreaptă în direcția potrivită.

Însă femeia fu mai deșteaptă. Știa ce vrea: îi deschise ușa spre baie.

‒ Aici e baia, duș, săpun, șampon, hârtie igienică. Dacă aveți nevoie de ceva, îmi spuneți.

Evident.

Eu chiar aș fi avut nevoie de ceva.

Vizualizam deja o scenă erotică turbată sub duș. Ce-ar mai țâșnit apa în jurul meu! Ar fi fost ca cum aș fi sondat o fântână arteziană.

Ce apetisant!

Dar suportul n-avea vizualizări. De fapt, am o bănuială că n-avea nimic în interiorul cutiei craniene.

El aruncă o privire în baie, ferindu-se în același timp să atingă fie și cu mâneca corpul înflorit pe ușă.

M-am năpustit spre viitoarea mea fântână arteziană în ciuda materialelor ce ne separau atât de crud.

Însă suportul fu criminal și de data asta: mă gâtui cu distanța.