Aria- Jocurile sorții

Capitolul 1

Sună alarma...un sunet care îmi zguduie în fiecare dimineață visele. Urăsc acest sunet, chiar îl urăsc!

Mă întind după telefon, dar sunt așa somnoroasă încât nu îmi pot deschide ochii. Bâșbâi ca un orb după el, iar într-un final îl găsesc. Încerc să îmi deschid ochii ca să văd cât este ora...5 jumate... nu pot să cred, am să întârzii iar la facultate, sunt o aiurită! Sar din pat și încep să mă agit, alergând prin cameră, în căutarea unor haine. Iau la întâmplare primele haine care îmi apar în cale când deschid dulapul.

Azi, deși este luni, frumusețea nu va fi o prioritate. Îmi aranjez rapid părul, iau cheile de la mașină și pornesc spre facultatea din centrul orașului.

Știam că nu trebuia să stau prea mult la petrecere aseară, dar colegii de facultate au tras de mine să mai rămân. Ies destul de rar și ei profită la maxim de acest lucru. Nu sunt o persoană care agrează astfel de ieșiri în oraș, dar nu pot spune că nu m-am distrat, până la urmă puțină distracție nu a omorât pe nimeni...din câte știu eu, îmi spun în gând , în timp ce dau muzica la maxim, și cânt ca să mă mai desmeticesc din somn.

Afară este încă întuneric, iar zăpada lipsește în acestă iarnă. Sper totuși să fie măcar puțină de Craciun.

Deoarece sunt în întârziere, aleg o stradă pe care nu am mai fost, sperând să fie o scurtătură. Mă strecor atent printre mașinile parcate de o parte și de alta, când ceva îmi atrage atenția. Încetinesc și mă uit mai atent...o femeie este împinsă cu bruataliate în stradă, de un bărbat bine făcut. Începe să țipe după ajutor, dar strada este pustie la această oră. Apar încă doi bărbați, care încep să tragă de femeia lipsită de apărare.

Nu pot să cred că mi se întâmplă fix mie așa ceva, îmi spun în gând. Mintea îmi spune să merg mai departe și să evit pericolul, dar inima îmi spune că nu pot lăsa femeia în voia sorții.

Într-un moment de nesăbuință deschid ușa mașinii și încep să strig:

—Hei, dă-i drumul! Lăsați-o, ce faceți aici?! Mă reped spre indivizii, care încep să râdă când mă văd.

—Tu cine te crezi puștoaico să ne spui ce să facem? Îmi spune un individ cu geacă de piele și pantaloni de motociclist.

—Nu trebuia să fi în pat la ora aceasta, frumoaso? Îmi spune alt individ, îmbrăcat în tricou, în ciuda gradelor cu minus de afară.

—Încet Patrik, doar nu dorim să o speriem, spune cu sarcasm, cel de al treilea individ care, avea pe cap o bandană inscripționată cu simboluri necunoscute mie. Ce caută o fată așa frumoasă ca tine, singură pe stradă, cu dimineața în cap?

Se apropie de mine și mă ia de față, analizându-mă. Mă dau un pas în spate încercând să-i evit privirea.

—Dacă nu ne lași să plecăm chem poliția! strig eu.

—Ce faci tu, chemi poliția? Iar o lovitură grea, de palmă, îmi încețoșează vederea, făcându-mă să îmi pierd echilibrul. Cad jos, asfaltul este rece și umed, panica mă cuprinde și nu mă mai pot mișca. Lacrimile încep să-mi curgă tăcute pe obraji.

Femeia începe să se zbată, și să țipe și mai tare, dar primește și ea o palmă grea, încât îi curge sânge din nas și din buză.

De data aceasta, mă uit mai atent la ea. Are părul de culoare neagră, prins într-o coadă, și este îmbrăcată într-o rochie negră, cu un palton gri peste. Este machiată puțin, și emană o eleganță aparte.

Mâinille mi se fac pumni pe asfaltul rece, respir adânc și încerc să mă ridic.

—Tu...nesimțitule, cum îți permiți să lovești o femeie?! întreb eu, fără a mai aștepta un răspuns, și mă reped spre individul care, nu se aștepta să mă ridic și să îl lovesc. Încep să dau cu pumnii și picioarele în el, cu mișcări dezordonate și lipsite de coordonare, dar cineva mă trage de geacă, și mă izbește de trotuar.