Aria- Jocurile sorții

Capitolul 8

Fata asta mă scoate din minți. Cum să-mi trântească ușa în nas.

̶  Ariana, deschide ușa chiar acum! Bat în ușă dar fără vreun răspuns. Aria tot nu-mi deschide ușa, și sunt din ce în ce mai convins ca nici nu o va face.

Ma enervez și mai tare când îmi amintesc că ca a venit singura acasă, la ora asta, cu o mașină dubioasă, îmbrăcată în felul acela. Dacă rămâneam acasă în seara asta și nu ieșeam la alergat m-aș fi scutit de câțiva nervi. Trebuia să-l ascult pe Sergiu, dar ceva m-a făcut sa vin spre ea, sentimentul că ceva nu e bine nu-mi dă pace. Mă gândesc serios sa ignor acest sentiment, însă ceva ma face sa rămân, și mă decid să mai zăbovesc puțin pe terasa Ariei. Mă așez pe șezlongul din dreapta mea și privesc cum noaptea dă primele semne de retragere. Luna mare, care a vegheat până acum întunericul, este din ce în ce mai invizibilă. Stelele și-au pierdut intensitatea strălucirii, iar primele raze de soare se arată la orizont, în culori roșiatice ca frunzele de castan toamna.

Lumina din camera Ariei s-a stins de ceva vreme, semn că acesta s-a pus la culcare. Nu-mi pot lua gândul de la imaginea ei. Rochia satină arăta pe ea ca pe un model, iar felul în care s-a machiat i-a scos perfect ochii în evidență. Nu-mi vine sa cred că a plecat arătând așa, singură în club. Îmi și imaginez privirele bărbaților ațintite asupra ei și felul slinos în care și-ar fi dorit să o atingă. O țin așa până la ivirea zorilor, gândindu-mă la fata asta care îmi urcă tensiunea doar din două cuvinte.

Nu-mi dau seama când se face dimineață. Mă ridic amorțit din șezlong și pornesc pe aleea casei care dă în stradă. Merg în liniște, bucurându-mă de razele de soare care mai încălzesc aerul rece al ultimei dimineți de iarnă. Casele de pe stradă sunt încă cufundate în tăcere, când și când se mai aude un lătrat mut de câine.

Când ajung în capătul străzii o mașină neagră virează dreapta și intră pe străduță. Îmi ia câteva secunde să mă dezmeticesc și să-mi dau seama că e exact mașina cu care Aria s-a întors acasă acum câteva minute. Dacă nu ar fi avut numere străine nu mi s-ar fi părut nimic dubios la ea. Mă întorc din drum, în ciuda superstițiilor și măresc pasul, țintind cu privirea mașina ca să nu o pierd. Parchează lângă casa Ariei, exact cum bănuiam, iar un tip musculos coboară cu un buchet de flori.

Păstrez distanța și urmăresc în liniște întreaga scenă.

Bărbatul așează buchetul imens de trandafiri roșii în fața ușii și se întoarce la mașină, plecând. Mă îndrept iar spre ușa Ariei, și iau buchetul în mână. Are atașat un bilețel pe care scrie:

Pentru cea mai frumoasă fată.

P.S. Ți-am spus că mă descurc cu adresa.

Amedeo

Cine e Amedeo ăsta și de ce-i trimite flori Ariei.

Nu-mi place deloc treaba asta și nu pentru că primește ea flori, ci pentru că am un sentiment ciudat legat de mașina asta neagră. Îmi scot telefonul și notez rapid numărul mașinii pentru a putea cauta mai târziu ceva care ar putea să mă ajute.

Până mă învârt eu, ușa se deschide iar Aria apare îmbrăcată într-o pijama de saten roz, peste care are un halat negru și papuci de casă roz, cu iepurași. Are părul prins într-un coc dezordonat și pare încă amorțită de la somn. Se uită uimită la mine și e cât pe ce să scape din mână ceașca cu cafea, pe care o prind eu rapid.

̶  Neața!

̶  Ce faci aici? mă întreabă ea.

Aaa... întrebarea ei mă încurcă și sunt luat pe nepregătite.