Aria- Jocurile sorții

Capitolul 6

            Seara mă prinde la sala din incinta organizației. După toată nebunia de azi am ales să mă refugiez aici. Doar eu și zgomotul produs de gantere. Cele o sută de kilograme ridicate mi-au amorțit simțurile dar nu și gândurile. M-am comportat ca un bou cu Aria, dar e târziu pentru regrete, pentru că nu o s-o mai văd niciodată. Fata asta nu trebuie implicată în toată nebunia mafiei, și sper să rămână așa toată povestea. Sergiu și cum mine ne-am asigurat că a ajuns în siguranță, ba chiar am lăsat câțiva oameni prin preajma casei câteva zile, pentru orice eventualitate. Îmi iau prosopul de pe bancă și decid să ies la alergat.

Aerul răcoros al serii îmi potolește furia. Încep să alerg ca un nebun pe străzile slab luminate ale orașului adormit, și nici nu observ când ajung pe strada ei. Hotărăsc să fac cale întoarsă de îndată ce-mi dau seama că sunt în fața casei, dar ceva nu-mi dă voie. Picioarele nu vor să mă asculte și mă trezesc pășind pe alea ce duce spre verandă. O lumină slabă luminează livingul casei. Pășesc ușor spre geam, fiind atent să nu răstorn ceva în drum. Veranda e plină de flori, iar lemnul vechi scârțâie sub greutatea mea. Mă aplec ușor și privesc pe geam. O văd stând întinsă pe canapea cu o carte în mână, dar pare pierdută printre gânduri. Tresare când telefonul îi sună și scapă cartea din mâini. Nu-mi pot dat seama ce vorbește sau cu cine dar pare că zâmbetul i-a aparut pe față iar.

Mă îndepărtez de geam și privesc în jur asigurându-mă că totul e în regulă, apoi pornesc spre stradă. Ajung în colțul străzii și zăresc o mașină virând spre casa Ariei. În mod normal aș ignorao dar numerele străine îmi atrag atenția. Fac cale întoarsă și pornesc grăbit spre casa brunetei. Scot telefonul din buzunar și apelez numarul lui Sergiu. Telefonul sună o dată, de două ori, de trei ori...dar în zadar, tot ce aud e robotul care-mi spune să revin mai tarziu. La naiba Sergiu! La naiba!

Iuțesc pasul nervos rugându-mă ca presimțirea mea să nu se adeverească. Alerg de-a dreptul dar sunt prea lent. Sunetul gloanțelor sparge liniștea nopții. Mitralierele trag cu o țintă precisă spre casă spărgând sticla de la geamuri. Totul se face țăndări în doar câteva minute. Alerg spre mașină dar e prea tarziu, căci derapează în trombă pe strada pustie, lâsand în urmă doar praf și miros de cauciucuri.

Îmi pun mâinile în cap și încep să în jur, blestemând decizia de a ieși pe stradă neînarmat. Dar nu am timp de lamentări. Alerg cu frică spre casa Ariei și sparg ușa, rugându-mă să nu fi pățit nimic. Telefonul începe să-mi sune și tresar, speriat. Numele lui Sergiu luminează ecranul.

̶  Idiotule! Unde îți ți telefonul? Urlu , în timp ce intru în fiecare încăpere cu teamă.

̶  Hei, frate! Ce țipi așa, mă uitam la un film și nu am auzit apelul. Ce arde?

̶  Aria!

̶  Ce-i cu Aria, s-a întâmplat ceva? Vocea lui îi tradează agitația. Dario, zi ceva!

̶  Au tras în casă. Totul e țăndări, geamuri, uși, vaze, totul e bucăți. Și nici urmă de brunetă, constat când ajung în ultima încăpere. Deși sunt ușurat, neliniștea pune stăpânire pe mine.

̶  Cum nici urmă de ea?

̶  Acum câteva minute era în living citea. Dar am răscolit toată casa și nu mai e. La dracu!

̶  Vin acum. Stai acolo! Unde sunt oamenii noștri? Trebuiau să stea în preajma casei.

̶  Nu e nimeni, Sergiu! Dau nervos cu piciorul într-o vază spartă, iar ultima bucată de porțelan se împrăștie când atinge peretele maro de lângă ușă.

̶  Sun acum să văd! Ajung imediat la tine!

Bag telefonul în buzunar și mai verific o dată casa, dar nici urmă de ea. Imposibil, acum câteva minute era aici, am văzut-o cu ochii mei cum vorbea la telefon. Doar dacă... dar gândurile îmi sunt întrerupte.