Aria- Jocurile sorții

Capitolul 7

Întorc tot dulapul în căutarea unei rochii potrivite. E ora 18, iar Monic trebuie să ajungă din clipă în clipă. După mai multe încercări eșuate iau o rochie neagră, scurtă și mulată, cu umerii căzuți, din saten. Mă așez în fața oglinzii și încep să mă gândesc ce să fac cu părul meu rebel, dar o aud pe Monic parcând în fața casei. Iau telefonul și-i las un mesaj.

Aria: Sunt sus, mă lup cu părul. Urcă.

Monic: Eram sigură. Vin acum.☺

În câteva secunde blonda mea cu ochi albaștrii deschide ușa dormitorului. E îmbrăcată într-o rochie scurtă albastră, cu bretele subțiri și cu un decolteu generos care-i scoate în evidență sânii. Materialul catifelat se mulează perfect pe corpul ei perfect. Iar sandalele cu barete sclipitoare se asortează perfect cu ținuta. Mă bonsumflu când văd cât de bine arată iar eu nu sunt gata nici măcar pe jumătate.

̶  Ariana Rossellini, câte vieți mai trebuie să treacă ca tu să fi gata măcar într-una din ele?

Încearcă să fie serioasă dar zâmbetul din colțul gurii o trădează și eșuează lamentabil.

̶  Ști că nu-ți stă cu fața asta de serioasă?

̶  Măcar am încercat.

Începem amândouă să râdem. Aria pune mâna pe piaptănul aflat pe măsuță și ia un elastic. Din câteva mișcări părul meu rebel e prins într-o coadă elegantă lăsată pe spate. Îl mai îndreaptă puțin cu placa iar în mai puțin de zece minute e gata.

̶  Acum să trecem la machiaj.

̶  Ști că nu-mi place să mă machiez, spun oftând.

̶  Ști că nu te machiez strident, doar puțin, să nu pară că te-am luat din vârful patului. Închide ochii și taci ca să termin mai repede.

Cu ajutorul unui burete special îmi aplică ușor fondul de ten, după care trece la machiajul ochilor. După alte zece minute deschis ochii și rămân uimită. Blonda se pricepe de minune la toate astea.

̶  Deci?

̶  E super Monic. Arăt wow! Ar trebui să faci un curs, zău. Te descurci super!

̶  Iar începi? Îmi place să te aranjez pe tine, nu pe tot orașul.

̶  Bine, bine, bine, dau din cap zâmbind.

Mă duc spre dulap și-mi iau pantofii după care pornesc hotărâtă spre ușă, dar Monic mă oprește.

̶  Stai, stai, stai! Ai uitat ce e mai important.

Mă uit nedumerită spre ea. Mă privesc în oglinda de pe ușă, dar nu înțeleg la ce se referă.

̶  Cerceii!

Îmi pune repede cerceii lungi până la jumatea gâtului, care sclipesc și se asortează perfect cu sandalele.

̶  Acum putem pleca! Spune mulțumită, admirându-mă.

Urcăm în mașină, iar Monic derapează în trombă. A planificat ieșirea din seara aceasta de cel puțin o lună, și e pusă pe petrcere nu glumă. Muzica răsună în boxele mini cooperului vișiniu. Mă fac comodă în scaun și profit de normalitatea acestei seri, de parcă ar fi pentru prima dată când ieșim. Privirea îmi alunecă ușor pe casele pe lângă care trecem, lăsând în urmă cartierul care cândva era cel mai liniștit. Gândurile mele fug spre Dario, bărbatul care mi-a dat viața peste cap, și nu în sensul bun. După avetura demnă de cinema de acum câteva săptămâni, în urma căreia mi-a cerut să am încredere în el, nu a mai dat niciun semn de viață. Casa mea a fost păzită zi și noapte de colegii lui, până când Sergiu s-a lăsat convins de mine că ar fi cazul să o lase moale, deoarece nu mai sunt în pericol, iar de atunci nu am mai auzit nimic de nici unul.