Aria- Jocurile sorții

Capitolul 28

Nu alegem noi când să ne naștem sau unde. Ar fifrumos să ne întrebe cineva înainte de a veni pe lume, însă asta nu există. Nu ne putem alege părinții, ori rudele. Și totuși, suntem ceea ce suntem datorită sau din cauza lor.

Eu, Ariana Rossellini, aș spune că sunt azi, aici, din cauza lor. Am trăit 21 de ani într-o minciună perfectă, menită să mă protejeze de tot ce va urma în noaptea aceasta, și totuși minciunile nu rezistă timpului.

Într-o zi cortina va cădea, iar cei de sub ea se vor sufoca.

Mama mea a murit pentru mine. Bunicul meu a ajuns un schimb perfect pentru viața mea, iar Dario... luptă, cum a făcut de fiecare dată. Și totuși, ce înseamnă o familie adevărată? Tata e un necunoscut. Bunicul nu e bunicul meu, iar mama și-a sacrificat viața pentru viața mea, crezând că mă va proteja. Cel care îmi este bunic biologic e un interlop cu nume greu, vestit printre cei ca el, un rege între nebuni, vânat de organizația lui Andre și nu numai. Din toată nebunia am rezultat eu, o fată care până acum câteva zile era o oarecare, o orfană fericită, naivă dar gata să lupte pentru crezurile ei. Acum, sunt cea mai râvnită dintre mafioți. Prințesa pierdută, regăsită. Dacă ar scrie cineva o carte, așa ar trebui să o numească.

Râd isteric, dar o fac. E primul pas spre nebunie, dar cred că în cazul meu lucrurile sunt mult mai avansate.

Mă uit spre cerul înstelat. Respirația îmi îngheață ori de câte ori inspir și expir aerul rece de decembrie. Am o mie de gânduri, dar nici unul nu mă ajută să anticipez ce se va întâmpla. Sunt pregătită să înfrunt pericolul de dragul oamenilor care mă iubesc. Sper să nu-i dezamăgesc.

̶ Spune-le să se îndepărteze!

O voce groasă și autoritară rupe tăcerea nopții, dar rămâne în întuneric ferindu-și chipul de ochii mei.

Mă uit spre Andi și Sergiu care sunt pregătiți să intervină la cel mai mic pericol.

̶ După ce-l văd pe bunicul meu, spun eu cât de ferm pot înspre direcția de unde se aude vocea.

̶ Nu tu faci regulile aici, draga mea! Rostește bărbatul, pe un ton mai îndulcit de data aceasta.

Felul în care îmi spune îmi provoacă o greață de nestăpânit.

̶ Oare?

Fac o pauză, însă replica se lasă așteptată.

̶ Pe mine mă vrei, iar dacă vrei să mă ai... Eu voi face regulile, continui eu.

̶ Frumoasă atitudine, dar deloc cizelată. Mai ai multe de învățat! Avem tot timpul din lume.

Îmi dau seama repede că cel care-mi vorbește e tatăl mamei mele, bunicul meu.

̶ Cizelată sau nu, vreau să-mi văd bunicul.

̶ Aici sunt. Uite-mă! Îmi spune el cu o aroganță de zile mari, și iese din umbra clădirilor sub lumina lunii.

̶ Pe cel adevărat.

Îl scrijelesc cu o privire curioasă. E prima dată când îl văd.

̶ Ți se pare că eu nu sunt adevărat?

Îl văd mai bine acum. Un bărbat robust și înalt, îmbrăcat într-un costum de culoarea scoarței de copac, stă impunător în fața mea. Cravata în nuanța focului arzător e singura pată de culoare. Poartă un ceas la mâna stângă cu nuanțe argintii care strălucește în întunericul de afară. Pantofii asortați cu întreaga costumație întregesc aerul de interlop îngâmfat.

Are părul de un argintiu strălucitor, dat pe spate și fixat la perfecție cu ceară. Nici măcar un fir rebel nu se mișcă. Până și barba, care îi încadrează maxilarul puternic și bine definit, pare a fi tunsă milimetric. Câtă perfecțiune, în alte circumstanțe sigur aș fi apreciat bunul gust, azi nu. Doar dispreț pentru o rudă apărută din senin, și totuși mama avea câteva trăsături identice cu acest individ.